În literatura română, poeta Veronica Micle nu poate fi despărţită de personalitatea lui Eminescu. E de datoria noastră, în cuvântul însoţitor al unei noi ediţii cuprinzând poeziile Veronicăi Micle, să lămurim această relaţie în care, atât detractorii, cât şi lăudătorii au consumat atâta cerneală, dar şi locul poetei în peisajul poeziei româneşti. Ani la rând, o serie de spirite mercantile, urmărind succese editoriale facile (să amintim doar pe Octav Minar şi N.V. Baboeanu) au văzut în Veronica Micle o sumă a frivolităţilor şi o cauză a catastrofelor din viaţa lui Eminescu. În fond, prin documente inventate, prin falsificarea unor întâmplări, ei n-au reuşit decât să banalizeze o mare, tragică iubire, aşa cum o dovedesc astăzi scrisorile aproape întregite prin recenta ediţie Christina Zarifopol-Illias. Ce-i drept, fără Veronica Micle, fără magnetica legendă a iubirii lor, Eminescu pare a nu fi întreg.
Născută în orăşelul Năsăud, la 22 aprilie 1850, fiică a lui Ilie şi a Anei Câmpeanu, ea primea prenumele mamei, pe care avea să-l schimbe în cursul şcolii primare în Veronica. Rămasă văduvă înainte de naşterea viitoarei poete, Ana Câmpeanu îşi schimbă locul şi norocul. Trece munţii, se stabileşte mai întâi la Târgu Neamţ, cumpărând o casă vizavi de spital şi Şcoala Domnească, fostă metoh al Mănăstirii Neamţului, iar în 1853 se mută la Iaşi, unde, cu destule dificultăţi materiale, va reuşi să-i ofere fiicei o bună educaţie. Veronica urmează cursul primar, apoi Şcoala Centrală de Fete din Iaşi. La absolvire, în 1863, şeful comisiei de examinare, profesorul Ştefan Micle, este atras de frumuseţea sa şi o cere în căsătorie în 1864.
Viitorul rector al universităţii ieşene, pentru care tânăra soţie a avut un respect deosebit, avea să desăvârşească instrucţia poetei (pian, franceză, literatură universală) şi să-i încurajeze debutul literar. Veronica Micle debuta în 1872 în revista ieşeană „Noul curier românesc”, sub pseudonimul Corina, cu două nuvele (Plimbare de mai în Iaşi şi Rendez-vous), colaborând după aceea la „Columna lui Traian”, „Familia”, „Literatorul”, „Revista nouă”, „Convorbiri literare”, cu poeme originale şi traduceri din Musset, Gautier şi Lamartine. Volumul „Poesii”, apărut la Bucureşti în 1887 şi dedicat Domnişoarei Aurica-Hagi Panteli, cuprinde şi două pagini de aforisme.
Prin tot ceea ce a scris, Veronica Micle rămâne în literatura română un poet romantic de sorginte eminesciană, excelând în special în poezia de dragoste. O considerăm astfel pe Veronica Micle, în linia unor comentatori din care pe întâiul loc îl aşezăm pe Augustin Z.N.Pop, primul emul al lui Eminescu (fără a-l pastişa, ca Samson Bodnărescu şi alţii), primul poet eminescian, atât prin ideaţie, cât şi prin formă şi ton. O poezie de profundă sensibilitate şi sinceritate a sentimentului, în texte diferite realizate, de la descriptivism romantic până la blestem şi alungare. Sigur că poezia sa datorează mult lui Eminescu, problema este una de destin, dar exista, înainte de a-l cunoaşte pe marele poet, blestemul şi tendinţa desăvârşirii prin poezie. Cei ce cunosc aventura de destin a celor doi, marea şi tragica iubire, nu pot despărţi lirica poetei de Eminescu. Şi au dreptate. Imaginea poetului nostru tutelar, model în absolut pentru orice poet român adevărat, apare în majoritatea textelor.
„Dragoste şi Poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru dânsul”, aşa îşi intitula Veronica Micle un volum alcătuit de ea după moartea poetului (74 poezii semnate Veronica Micle şi 22 de Mihai Eminescu), parcă special pentru a rămâne împreună. Să ne-amintim că poeta a fost cea dintâi care, în poema Să pot întinde mâna… („Convorbiri literare”, 1 nov. 1883) l-a numit pe Eminescu Luceafăr: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte şuviţele le-aş da,/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care să mă-nchin.// Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.” Iar în celebra poemă „Lui X…” („Convorbiri literare”, 1 ian. 1886) îl numeşte Geniu: „Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg./ Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii/ Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morţii/ Şi ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”
În aproape toate poemele se simte construcţia eminesciană, de multe ori flagrant, ca în Şi dacă-un dor…: „Şi dacă-un dor mai simt în piept/ Când se iveşte luna,/ E ca să nu te mai aştept/ Şi azi ca-ntotdeauna.” Credem interesant să amintim dedicaţia Veronicăi scrisă pe o fotografie dăruită lui Eminescu la 27 de ani: („Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”). Cum se ştie, primul exemplar din volumul „Poesii”, apărut la începutul anului 1887, Veronica Micle îl trimite lui Eminescu, aflat la Botoşani, sub îngrijirea surorii sale. Poezie, Iubire. „Pasăre cu pene-albastre”, „Ai plecat”, „Ştiu c-amorul tău…”, „Ar fi destul…”, „Drag mi-ai fost…”, „Fugi…”, „Scrisoare”, „La un portret” ş.a. sunt dovezile lirice ale unei iubiri despre care s-a vorbit atât, encomiastic sau ponegrator, precum şi ale unui destin poetic.
A doua zi după moartea poetului, pe 16 iunie 1889, Veronica scria poemul Raze de lună, cu dedicaţia Lui: „«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»/ Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/ Duşi de-al iubirii farmec, – privind cerul împreună –/ Noi visam eternitate în durata unei clipe”. Poezie, Iubire. Destin.
La nici două luni după moartea lui Eminescu, înnegurată, dezolată, după mai multe zile de zbucium sufletesc la Văratic, loc mirific din munţii Neamţului, unde avusese multe clipe fericite ale întâlnirilor cu Eminescu, Veronica Micle hotărăşte săvârşirea din viaţă cu ajutorul stricninei. E dimineaţa zilei de 4 august. Pe mormânt avea să-i fie încrustată o strofă dintr-un poem de alura unei glose, scris în 1878: „Şi pulbere, ţărână de tine s-a alege,/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”
Acum, când se împlinesc 125 de ani de la moartea Veronicăi Micle, ținută în actualitate la Neamț printr-un interesant muzeu memorial, un gînd frumos pentru una din primele poetese ale românilor.
Daniel CORBU