“A fost, pentru noi, cei tineri, un exemplu de verticalitate, un caracter”
Dacă nu s-ar fi stins din viaţă acum 5 ani, astăzi, Dumitru Irimia, lingvist și filolog român, eminescolog și profesor universitar, autor al unor gramatici și studii universitare de stilistică funcțională a limbii române, fost profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ar fi împlinit 75 de ani.
Ilustrul profesor ieşean s-a născut la Roman, la 21 octombrie 1939, a absolvit Liceul “Roman Vodă” şi Facultatea de filologie a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Între anii 1956-1957, a fost bibliotecar al Bibliotecii Comunale Văleni – Neamţ. Devine doctor în filologie în 1976, cu teza “Limbajul poetic eminescian”, dar datorită faptului că nu s-a înregimentat politic nu va ajunge profesor decât foarte târziu. În calitate de lector universitar, apoi în cea de profesor, a predat Lingvistica generală, Morfologia, Sintaxa, Stilistica limbii române, Poetica eminesciană şi altele. A creat o şcoală ştiinţifică, îndrumând investigaţiile tinerilor care şi-au însuşit concepţia filozofico-filologică a maestrului. A urmat stagii de pregătire în străinătate: septembrie 1974: Corso di alta cultura, organizat de Fundaţia “G. Cini” – Venezia; iulie 1991, 1992 – cursuri speciale consacrate limbii literare italiene, organizate de Università per Stranieri – Perugia.
Între anii 1990-1992 a fost decan al Facultăţii de Litere a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, iar din1999 până în 2001 – director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste de la Venezia. A fost vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, membru în Consiliul de conducere al Societăţii ”Limba noastră cea română” din Republica Moldova, membru în colectivul de redacţie al publicaţiilor “Analele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi. Lingvistică”, Revue roumaine de linguistique, Bucureşti şi “Limba română” din Chişinău, coordonatorul colecţiei Logos a Editurii Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris numeroase volume monografice, în care sunt abordate probleme de lingvistică, între care amintim: Structura gramaticală a limbii române. Verbul (Iaşi, Junimea, 1976, 306 p.); Limbajul poetic eminescian (Iaşi, Junimea, 1979, 460 p.); Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa (Iaşi, Junimea, 1983, 264 p.); Structura stilistică a limbii române contemporane (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 264 p.); Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul (Iaşi, Junimea, 1987, 214 p.); Morfo-sintaxa verbului românesc (Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1997, 410 p.); Introducere în stilistică (Iaşi, Polirom, 1999, 279 p.); Gramatica limbii române (Iaşi, Polirom, 1997, 1999, 2000, 2004, 543 p., ediţia II, 2005, 543 p.). Profesorul Dumitru Irimia este cunoscutul autor al Dictionarului “Eminescu” şi iniţiatorul şi organizatorul ediţiilor Colocviului “Eminescu”.
Profesorul universitar, Bogdan Creţu, fost student de-al său, scria la dispariţia fizică a profesorului Irimia: “Nu am căderea şi poate nici priceperea să mă refer la valoarea ştiintifică a operei sale. Pot spune însă, cu mâna pe inimă, un alt lucru la fel de important: Profesorul Dumitru Irimia a fost, pentru noi, cei tineri, un exemplu de verticalitate, un caracter. Rara avis în lumea universitară, macinată de interese meschine. L-am văzut luând cuvântul, în adunările facultăţii şi spunând lucrurilor pe nume, tăios, apăsat, fără menajamente. A luat atitudine şi împotriva schimbărilor prin care sistemul universitar trece de vreo 7-8 ani încoace, în urma implementării, à la roumaine, a sistemului Bologna. Profesorul ştia că învăţământul superior trebuie să urmărească performanţa studentului, nu alfabetizarea lui. Înainte acest deziderat era posibil, acum calitatea a devenit ultima preocupare a diriguitorilor educaţiei noastre. L-am auzit, nu o dată, pe Profesor deplângând faptul că universitatea devine «un SRL». Cred că, rămânând fidel acestor principii calitative, Profesorul Irimia îşi crease renumele unui intratabil, al unui aţos, în orice caz, al unui cadru didactic de care studenţii se temeau, ştiindu-l exigent. De sute de ori am auzit, de la studenţi, o frază care începea cu: «Ştiţi, nu am intrat în licenţă din cauza domnului Irimia». I-am corectat mereu: «Nu, nu din cauza domnului Profesor, ci din cauza voastră». Sau, poate, «datorită», «mulţumită» domnului Profesor”.
Gramatica profesorului Irimia – apărută în mai multe versiuni parţiale, apoi, în 1997, într-un singur volum, e o carte fundamentală, care a adus multe elemente noi în vechiul canon academic. Cu talent didactic şi cu experienţa stilisticianului, atent la faptele de uz şi la fenomenele discursive, Dumitru Irimia a integrat şi în acest caz, tradiţia gramaticii academice, date ale structuralismului lingvistic şi alte lecturi moderne. De altfel, în noua gramatică academică (Gramatica limbii române, 2005), s-a ţinut cont de ideile sale şi s-au preluat mai multe dintre punctele de vedere şi interpretările pe care le-a propus.
Nicolae SAVA
