Liviu Ioan Stoiciu: „În comunism, poezia mi-a fost o pavăză în faţa Securităţii”

Poetul Liviu Ioan Stoiciu, unul din dizidenţii adevăraţi ai regimului ceauşist, un poet important al generaţiei optzeciste, unul din liderii ei, autor a peste 30 de volume de poezie, proză, teatru, jurnal, care are în palmares cele mai importante premii literare care se acordă azi în România (inclusiv Premiul Academiei Române), este redactor la revista „Viaţa Românească” şi locuieşte la Bucureşti. S-a născut, la 19 februarie 1950,  lângă Piatra Neamţ, la Cantonul CFR de la Dumbrava Roşie, tatăl său fiind muncitor feroviar. A copilărit la Adjud, a locuit la Focşani (soţia lui fiind prozatoarea Doina Popa), a devenit, după Revoluţie, pentru scurt timp, preşedintele CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului provizoriu de la Bucureşti. Despre această perioadă şi despre altele l-am rugat să ne povestească într-un interviu. Azi, despre perioada sa de dizidenţă.

Ai fost unul dintre dizidenţii pe faţă ai regimului Ceauşescu. Cum reacţionau colegii tăi de serviciu când Europa liberă te lăuda noapte de noapte?

Să reamintesc, până în 1990 (după Revoluție m-am mutat definitiv la București), din 1975, când m-am căsătorit, am locuit la Focșani – soția, prozatoarea Doina Popa, fiind vrânceancă. Am un jurnal amplu (scris de mână, pe registre cu filele îndoite în două) al acelor vremuri, ar ocupa un raft de bibliotecă dacă l-aș publica. Urmărirea mea operativă de către Securitate a început în toamna anului 1981, după ce primisem Premiul USR pentru „La fanion”, premiu care a fost o pavăză (fără el aș fi fost ascuns în subsolurile Securității, cum au fost ascunși atâția necunoscuți), acest premiu m-a apărat, dându-mi autoritate publică. La Radio Europa Liberă, Virgil Ierunca mi-a citit atunci un poem (intitulat „Lanțul”, antifaraonic) apărut în revista Viața Românească, publicat de Florența Albu. Din acel an, continuu, până la Revoluție am fost urmărit „informativ” de către securiști și turnătorii lor, obsedați că am legături directe cu străinătatea (și nu aveam, nici pomeneală) și că sunt un element inadaptabil, imprevizibil, odată ce eram critic față de „Epoca de aur” și făcusem din Ceaușescu o țintă (eram mai ales revoltat de prostituția intelectualilor României de până la Revoluție și mai ales a scriitorilor). Eram în acei ani „mânuitor de carte” și apoi bibliotecar la Biblioteca Județeană Vrancea. Cum reacționau colegii mei de serviciu sau scriitorii, membri ai USR din Focșani (reuniți într-un „Cenaclu al USR”, condus de scriitorii-activiști Florin Muscalu și Traian Olteanu, cenaclu considerat reprezentanță a Asociației Scriitorilor din Iași; eu n-am fost primit în USR decât după Revoluție), sau nemembri ai USR, când Europa Liberă mă lăuda… Natural, erau iritați, unii mă evitau: se făceau că plouă, că nu ascultă Europa Liberă (știi, numai ideea că ascultai Europa Liberă era periculoasă, motiv pentru Securitate să te cerceteze), dar șușoteau între ei, mă urmăreau atent, mă vorbeau de rău, se așteptau să fiu în fiecare zi arestat. Alții, îmi ieșeau din când în când în cale, mă căutau, mă provocau, mă trăgeau de limbă și mă turnau (așa credeau probabil că au imunitate în fața Securității, care avea încredere în ei). N-am avut nici un sprijin moral al nimănui, n-am avut spatele acoperit, cum am mai atras atenția, am riscat totul, izolat, cu inconștiența disperatului care nu mai suporta isteria oficială, în 1989 îmi era indiferent dacă voi fi omorât de Securitate (a fost și o asemenea tentativă de care știu, în noiembrie 1989 trebuia să fiu aruncat din tren; dacă nu venea Revoluția, eram oricum lichidat fizic, eram pe o listă… națională a celor „ce se opun”). N-am avut „colegi” care să mă susțină, din contră, mă șicanau. Eram ultimul om pentru ei. E adevărat, colegelor de serviciu de la bibliotecă le provocam milă, convinse că sunt irecuperabil, o victimă a destinului meu. M-am agățat tot timpul de literatură, transferam spre ea toate păcatele celor din jur, îmi spuneam că trăiesc într-o dictatură dintr-un roman care se scrie singur și era normal să am în jur personaje de toată mâna, de proastă calitate sufletească.