Adrian G. Romila, cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor care trăieşte în judeţul Neamţ, s-a născut la 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, secţia română-latină, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală la aceeaşi universitate. Este profesor la Liceul de artă Piatra Neamţ. Volumul său, ”Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie” (Timpul, Iaşi, 2009) a obținut premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi. În 2010 a publicat volumul de eseuri de critică literară ”De-a dragostea și drumul. Stații de lectură” (Eikon, Cluj-Napoca). În 2011 a fost distins cu premiul pentru critică literară de către revista ”Luceafărul de dimineață” din București. Ultima carte e una de proză, ”În drum spre sud. Roman de aventură” (Brumar, Timișoara, 2012).

 Eşti hotărât să modifici ierarhiile literare sau să mergi pe calea bătătorită (şi sigură) de alţii?

– Eu nu pot schimba ierarhii literare, din simplul motiv că nu sunt un critic de universitate, cu greutate, de care să se țină cont. Eu nu scriu și nu fac istorie literară. Nu poți schimba ierarhii decât foarte vag, scriind cronică și eseu. Dar e bine să ai opinii hermeneutice oblice, nu strică să fii anti-mainstream, dacă ai cu ce. Dar să nu crezi că schimbi lumea cu ele!

Cum îţi alegi cărţile despre care vei scrie (exceptând pe cele primite cu dedicaţie şi… implicit invitaţie la scris)?

– În primul rând, nu consider că a dărui cărți cu dedicație implică, subtil, o invitație la scris despre ele. Dai cărți fiindcă vrei ca să ajungă la prieteni și la cititori profesioniști, dar nu trebuie să insiști în a se scrie despre ele sau să te aștepți la asta. Nici când dai, nici când primești. Primesc cărți și cumpăr mereu cărți, dar aleg să scriu din pure capricii de cititor, dacă-mi plac, dacă mă impresionează, dacă socotesc că sunt extraordinare și spun ceva, dacă am citit în alte părți despre ele și mi s-au părut ofertante…

Ai scris şi despre cărţi de proză şi despre alte genuri (poezie, filosofie, eseu etc). Te vei opri la un singur gen cândva?

– Genurile mele de predilecție, am mai spus-o, sunt eseul (cu varianta studiului critic aplicat) și cronica, uneori și proza. Cam astea sunt cele în care mă veți găsi. Sigur nu voi scrie teatru sau poezie, nu am talentul necesar.

Te vei hotărî să scrii cîndva o istorie a literaturii? Ce perioadă ţi-ar plăcea să alegi (presupunând că nu vei merge pe urmele celor care au luat-o de la Varlaam)?

– Nu, nu cred că voi scrie vreodată așa ceva. O istorie literară presupune o aplecare specială, un mediu profesional anume, o practică permanentă a rigorii științifice, cu toate ariditățile ei. O contribuție, un capitol, poate da, dar numai dacă aș fi solicitat, ceea ce e puțin probabil. De obicei, asemenea solicitări vin din mediul cercetătorilor de meserie, din mediul universitar sau academic, or eu nu fac parte din acesta. O construcție complexă precum o istorie literară nu voi scrie, deci. Îmi cunosc foarte bine limitele și legitimitatea. E de discutat și dacă nu cumva vremea istoriilor literare masive a apus, dacă nu cumva e mai degrabă vremea decupajelor analitice bine delimitate. Nu am o perioadă preferată, ca să răspund, totuși, la această chestiune. Mi se pare la fel de fascinant să explorezi experimentele lingvistice și imaginare ale unor Dosoftei sau Cantemir, ca și jocurile saturate estetic ale unor optzeciști sau textualiști cât se poate de post-moderni. Valoarea și exercițiul lecturii inteligente contează, felul cum abordezi textul, cum îl diseci și-l recontextualizezi critic.