Ioan Poni, unchiul savantului şi academicianului Petru Poni, s-a născut la 8 august 1819, Roman (d. 6 noiembrie 1853, Iaşi). A fost actor celebru în epocă, un traducător şi notabil autor de versuri. Fiu al Ecaterinei (născută Buhlea) şi al lui Constantin Ponici, a învăţat cursurile primare şi liceul la o şcoală particulară din Roman, apoi ale Academiei Mihăilene şi ale Conservatorului Filarmonic-Dramatic din Iaşi, desăvârşindu-şi ulterior pregătirea în arta dramatică în străinătate. În stagiunea 1839-1840 se angajează în trupa condusă de Costache Caragiali, iar ulterior, remarcat de Matei Millo, intră la şcoala de declamaţie iniţiată de acesta. În anii 1844-1846 evoluează pe scena Teatrului de Varietăţi din Iaşi, iar între 1846 şi 1853 apare în spectacolele date de Teatrul cel Mare din Copou.
Întors din străinătate, unde fusese la studii, va lua parte la pregătirea revoluţiei de la 1848. După înfrângerea mişcării, Poni, membru al Asociaţiei Patriotice, este închis. Mai suportase câteva arestări şi până atunci, fiind considerat un personaj incomod, chiar primejdios, pentru stăpânire. Va mai juca la Bucureşti, în reprezentaţii ale trupei lui Costache Caragiali (1850), precum şi la Teatrul cel Mare (1853). După plecarea lui Matei Millo la Bucureşti, în stagiunea 1852-1853 preia, secondându-l pe Neculai Luchian, conducerea teatrului ieşean. O soră, Anica, era şi ea actriţă, iar alta, Zamfira, va fi mama savantului Petru Poni.
Ioan Poni, care debutează pe scenă în 1839, a fost un remarcabil actor de tragedie, ilustrându-se în interpretarea unor eroi romantici, cât şi în dificile roluri de compoziţie. A publicat şi versuri, originale şi traduceri (din Adele Hommaire de Hell), în foile vremii („Spicuitorul moldo-român”, „Albina românească”, „Zimbrul”, „Almanah de petrecere pentru moldo-români”, „Almanah pentru români”). “În sihurile lui de factură meditativă – scrie Florin Faifer în “Dicţionarul general al literaturii Române” al Academiei române – autorul pare tentat de lirica de idei, muncit de întrebări nebuloase asupra veşniciei timpului şi a misterului vieţii. Altă preferinţă, care îi vine din experienţa de om de teatru, este aceea pentru monologul dramatic în versuri”. Despre scriitorul Ioan Poni se vorbeşte foarte rar, el fiind mult mai vizibil în arta dramatică românească, însă numele său a fost eclipsat de nepotul său, savantul de renume mondial, fost ministru al culturii în mai multe rânduri, academicianul Petru Poni.
Nicolae SAVA
