Sub acest titlu prezentăm fragmente din lucrarea lui Radu Mihai Crişan, “Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. Afirmaţiile lui Mihai Eminescu, în fragmente din presa de acum 150 de ani, sunt de o actualitate izbitoare, din care cauză cartea nu a circulat, fiind foarte puţin cunoscută.
Industriaşul şi comerciantul român, nesusţinut prin nici o măsură de statul pentru care plăteşte contribuţii şi îndeplineşte tot felul de sarcini” (nesusţinerea mergând chiar până acolo încât „două catedre de economie politică avem în ţară, amândouă ocupate de liber-schimbişti şi dacă un student ar îndrăzni de capul lui să zică ceva de apărarea pieţei şi muncii naţionale, i se dă zero”, „neavând mijloace şi neputânduşi-le procura din lipsă de adevărate institute de bancă, a trebuit să renunţe la industrie, la comerţ şi, ca să nu piară, a trebuit să se facă funcţionar, fie oricât de rău plătit”.„Mizeria ce este chiar în oraşul Bucureşti ni se revelează prin publicaţiile inserate în fiecare număr al Monitorului pentru vânzarea a câteo căsuţă a vreunui orăşean pentru impozit neplătit în sumă numai de câte. Această mizerie esplică în parte şi marea mortalitate a populaţiunii ortodoxe din Bucureşti în comparaţie cu naşterile; pe când la izraeliţi naşterile sunt mai numeroase decât cazurile de moarte”. „Cât despre industrie – adică despre putinţa de-a imprima obiectelor o valoare însutită sau înmiită de cea care-a[u] avut-o înainte de-a le atinge mâna noastră – ea nu se poate înfiinţa şi nu s-a văzut încă nicăiri înfiinţându-se fără protecţie. Protecţia iar nu se poate exercita decât de un stat politiceşte puternic. Când însă eşti legat prin tractate de comerţ şi prin necesitatea de-a trăi de azi pe mâine, de-a lăsa pe lucrătorul tău cu mâinile-n sân pentru că cel din ţara vecină lucrează în condiţii mai avantagioase, deci mai ieften decât al tău, atunci nu poate fi vorba de sporirea şi de specializarea muncii tale, ci, din contra, ea se simplifică din ce în ce mai mult, iar sporiul ei e restrâns la un maxim oarecare, dictat de însuşi natura producţiunii”. „În statele agricole munca, prin natura ei, e mărginită şi foarte puţin elastică; ea nu poate produce decât obiecte de-un număr cert, de-o valoare certă. Dintr-un pogon de pământ se poate scoate maximul cutare de grâu şi nimic peste acesta. Puterea fizică a omului, care nu poate fi urcată, cu tot exerciţiul posibil, decât la un anumit maxim oarecare, e mărginită, ca şi puterea pământului care, cu toată gunoirea, nu ajunge iar decât la o producţiune certă. Caracterul muncii fizice, în care inteligenţa joacă un rol mic, e deci mărginirea, neaugmentabilitatea, simplitatea, greoiciunea. Cu totul altfel stă însă cu arta şi industria, la care puterea fizică joacă un rol secundar, iar inteligenţa pe cel principal. Acolo consumarea nu stă în nici un raport cu producţia, căci se consumă o pânză şi câteva culori şi se produce un tablou, se consumă un foarfece şi se taie planul unei îmbrăcăminţi a cărei valoare stă tocmai în croială, se consumă fire de tort şi se fac dantele. Valoarea muncii industriale e deci augmentabilă în infinit.
