– Adrian Alui Gheorghe răspunde unei întrebări dificile –

Am afirmat cândva că în ultimii ani s-au primit prea mulţi membri în Uniunea Scriitorilor fără valoare, ştacheta fiind lăsată mult prea jos, afirmaţie care a deranjat. Crezi că am exagerat? Ce ar trebui făcut?

– Cred că se exagerează rolul şi rostul Uniunii Scriitorilor în ceea ce priveşte soarta şi viaţa şi prezentul şi viitorul literaturii române. Dacă scriitorii fără valoare au intrat în USR, aşa cum spui tu, asta nu înseamnă că ei au intrat singuri, ca într-o curte nepăzită. Cred că au fost ajutaţi să intre acolo de scriitorii de valoare care i-au publicat (ca editori), i-au prezentat (în reviste, în cronici de carte), le-au dat recomandările necesare. Nu scriitorii mediocri trebuie luaţi de un nasture şi întrebaţi ce caută în USR, ci scriitorii ceilalţi, consideraţi de valoare, trebuie întrebaţi de ce fac compromisuri.

Dar într-o societate ca a noastră, monopolizată de mediocritate şi impostură în mai toate zonele, de la politic la mediul universitar, ar fi culmea ca USR-ul să fie un bastion al moralităţii, al normalităţii, al valorii extrase cu penseta…! Am argumente solide că USR-ul e benefic pentru scriitorul român, cum am argumente, tot solide, că USR-ul e toxic pentru mediul literar românesc. Aşa am argumente şi pentru faptul că democraţia este deopotrivă bună şi dezastruoasă. Deocamdată, dacă tot nu am făcut-o noi, trebuie să lăsăm Uniunea ca instituţie şi celor de după, poate îi dau ei vreo funcţionalitate mai ca lumea…

– Consideri că revizuirile operelor literare din perioada totalitară au fost făcute sau nu? Crezi că s-au făcut corect? Ce scriitori au fost nedreptăţiţi, care au fost ocoliţi de aceste revizuiri?

– Nu s-a făcut nici o revizuire explicită, n-a tăiat nimeni în carnea vie a literaturii ideologizate şi ideologizante, procesele morale ale literaturii au fost amînate. Asta şi pentru că toţi am venit de acolo, din interior, mai mult sau mai puţin contaminaţi, ne-am dezmeticit greu. Oricum, dacă nu mai vedem pe tarabe, ca bestseller-uri, cărţi ca „Dragostea şi Revoluţia”, „Pumnul şi palma” sau „Nişte ţărani”, ca să numesc cîteva titluri de „capodopere” ale perioadei, tot înseamnă ceva, că gustul public a evoluat. Din păcate (sau din fericire?) cei care citeau atunci cărţile mai sus pomenite, azi nu mai citesc nimic. Sau aşa pare. Scriitorii din ţară se vor aşeza ei în vreun fel în istoria literaturii noastre, din păcate scriitorii români din afară au fost prost preluaţi, aproape neasimilaţi. E vorba de Cioran, de Ionescu, de Eliade, de alţii. Acolo bate o inimă europeană a culturii şi literaturii româneşti.

– Care a fost cel dintâi scriitor cu care te-ai întâlnit în viaţă şi ce impresie ţi-a lăsat?

– Cred că era vorba de o adunare de scriitori, un cenaclu de la Piatra Neamţ, „Petrodava”, unde era concentrată senectutea creatoare din zonă ca să creeze în mod organizat, controlat. Eram elev, aveam vreo paisprezece, cincisprezece ani şi îmi amintesc nişte nume: Har Mihăilescu, poet pomenit şi de George Călinescu în istoria sa, Take Mihăilescu, un prozator hîtru care lucra la o carte „Tîrgul anilor 30” care s-a pierdut în timp, mai erau şi alţii: Emilian Petrescu, Vasile Iftodi, Ion Grezia, Ion Cârnu, Elena V. Muraru. Îi pomenesc ca într-un pomelnic care dă seama despre cei plecaţi, nemîngîiaţi de gloria literară la care aspirau. Nici măcar postum.

La o lansare de carte adevărată cred că primul scriitor „autorizat” văzut a fost Paul Tutungiu, care părea un îndrăgostit sincer de partidul comunist căruia îi dedica poem după poem, carte după carte, mai ceva ca Petrarca iubitei sale. Dacă o carte a sa se chema „Poetul şi Partidul”, îţi dai seama ce freamăt interior îl mînca de viu pe poet. Primul scriitor adevărat pe care l-am văzut a fost Fănuş Neagu, venit în urbea noastră cu „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, era prin 1976, la librăria „Calistrat Hogaş” din Piatra Neamţ. Prozatorul fusese purtat de gazdele de la Centrul de Librării pe la tot felul de mese festive, aşa că seara, la lansare, era euforizat rău, îl sprijineau cîţiva să stea în picioare, iar discursul său a fost unul concis, la obiect, cinstit: „M-am îmbătat cu frumuseţile judeţului dumneavoastră”. Păstrez şi autograful de atunci care sună cam aşa, după ce Fănuş Neagu a tresărit la auzul numelui meu: „Lui Adrian a lui Gheorghe, a lui Nică a lui Ştefan şi a altora din Humuleştii şi ne-Humuleştii Neamţului, puterea de a crede în frumuseţea cuvîntului. Fănuş a lui Neagu”.

1 COMENTARIU

  1. În martie 1976, Fănuş Neagu a ajuns la Piatra-Neamţ, cu trenul care venea de la Bucureşti, până în prânz. A fost invitat la Salonul de carte. Şi-a exprimat dorinţa să vadă Humuleştii şi Ozana. S-a întors la Piatra-Neamţ la ora 18.00, când a avut loc lansarea cărţii “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, prezentată de Eduard Covali. A plecat spre Bucureşti cu trenul de noapte. Cât despe starea euforică… E bine că ne aducem aminte de marii scriitori, chiar dacă…

Comments are closed.