– Domnule academician, aţi evocat în primele două episoade ale interviului nostru câteva mari personalităţi ale lumii ştiinţifice dar şi ale vieţii literare de la noi, Grigore Mosil, Ion Barbu, Tudor Arghezi. Pe Nichita Stănescu, mai tânăr decât cei numiţi, cum l-aţi cunoscut?
– Desigur că l-am cunoscut. Mi-a dedicat chiar şi o poezie. Imediat după ce am publicat „Poetica matematică”, el a publicat o poezie în revista „Argeş”, numărul 1 din anul 1971 – eu publicasem „Poetica…” în 1970 – , pe prima pagină, poezia „Matematica poetică”. Eu am scris mult despre Nichita Stănescu. Cea mai recentă scrierea a mea despre Nichita a fost în „România literară” din acest an, prin iunie parcă, un articol cu titlul „Eminescianismul lui Nichita Stănescu” (e vorba de articolul „Eminescianul Nichita Stănescu”, din R.L. nr. 23 din 6 iunie 2013; n.n.). Dacă e să discutăm despre poeţii români care au înnoit limba română, eu văd în primul rând pe aceaştia: Eminescu, care a schimbat limba română; după aceea, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu. Ei sunt poeţii care au marcat limba română, ei i-au dat puteri noi. Eu pe aceştia patru îi detaşez în primul rând. Că de pildă, Blaga e un mare poet, dar el nu a mizat, în primul rând, pe limbaj.
– Tocmai, voiam să vi-l amintesc pe Blaga; dacă nu ar trebui inclus între cei patru…
– El n-a fost poet de limbaj, el a fost, este, poet de viziune, pe când cei patru au fost poeţi de limbaj.
– Aţi scris poezie vreodată?
– Da… Am scris poezii, de pe la 15 ani, dar… Le am dar, revăzându-le, mi-am dat seama că nu făceam decât să mimez ritmurile unor mari poeţi ca Arghezi şi alţii. Adică am recunoscut imediat în ele că erau pastişe după lecturile pe care le aveam. Şi după aceea mi-am dat seama de următorul lucru: devenind matematician mi-am dat seama că pot fi poet şi în matematică. Şi am scris „Poetica matematică” tocmai ca un mod de a uni acestea două. Adică, drumul meu spre matematică a trecut prin poezie şi după ce am ajuns la matematică am recitit poezia cu ochelarii matematicianului.
– Cum va întâmpinat matematica în primii ani de şcoală, domnule academician? Cum vedea matematica, pe atunci, elevul Marcus Solomon din din clasele I-IV, de exemplu?
– Domnule, pe tot parcursul şcolii – şcoală primară, gimnaziu, liceu -, matematica nu a fost pentru mine un obiect de un interes special. Un interes special prezenta pentru mine, în primul rând, poezia, teatrul, filosofia. Dar nu în cadrul programului şcolar, ci prin lecturi alternative. Cum să vă spun, matematica am descoperit-o abia la vârsta bacalaureatului, dar, ulterior, privind restrospectiv, mi-am dat seama că încă înainte de a merge la şcoală eu manifestam interes pentru matematică, dar nu pentru matematica de tipul şcolar. Manifestam interes pentru o matematică pe care aveam să o cunosc abia la universitate. Şi anume, matematica sub aspectul ei de cercetare a infinitului, aspect pe care matematica şcolară îl ascunde.
– Adică?
– Adică. Vă dau câteva exemple. Vedeţi, chiar în limba română puteţi observa că infinitul e prezent peste tot dar se ascunde. De pildă, când spuneţi „mereu şi mereu”, „şi aşa mai departe”, „un şir nesfârşit de căruţe”, sau „nesfârşit”; sau când folosiţi cuvinte ca „ieri”, „mâine”, prin care fiecare „mâine” are, la rândul lui un „mâine”, fiecare „ieri” are, la rândul lui un „ieri”. Sau dincolo de ceva: este un dincolo de acest ceva, dar dincolo de dincolo de acest ceva este un alt dincolo şi aşa mai departe. Deci limbajul se prevalează de foarte multe expresii pentru a exprima infinitul. Sau, de pildă, când spui 1, 2, 3… Aceste puncte-puncte este tot un mod de a exprima ceva care nu se termină. Ei, acest tip de matematică, pe care şcoala ar fi putut să-l educe, l-a ratat matematica şcolară. Dar educaţia matematică la universitate, cu profesorul Miron Nicolescu, pe care l-am avut eu profesor de analiză, pe asta a pus accentul. Ne-a spus la început: faceţi tabula rasa din ce aţi învăţat în şcoală, luăm totul de la început. Şi acest nou început însemna studiul şirurilor infinite, ideea de convergenţă, ideea de limită, comportament asimptotic. Toate aste sunt studiul proceselor cu o infinitate de etape. Şi m-am îndrăgostit de această matematică. Care avea prea puţin comun cu matematica şcolară care punea accentul pe formule, pe reguli, procedee, algoritmice. Adică lucruri care nu ţin de ceva mai profund, ci care ţin de partea mecanică, cea superficială: operaţii, calcule. Uitaţi-vă în caietele de matematică ale elevilor. Ce vezi în ele? Calcule peste calcule. Nu vezi idei, nu vezi istorie, nu vezi cultură, cum s-a ajuns la o anumită problemă, la o anumită idee. Adică, matematica şcolară – a fost şi pe vremea mea, e şi acum – continuă să fie o matematică exclusiv instrumentală; adică matematica în valoarea ei de instrument, de a rezolva o ecuaţie de gradul al doilea, de a efectua o anumită operaţie de înmulţire, de împărţire etc. Eu nu spun că nu sunt necesare şi lucrurile astea dar, dacă rămâne la asta educaţia matematică, ea ratează miza ei principală: miza ei culturală, miza ei spirituală, estetică.
A consemnat Nicolae SAVA
