• cu memoria sa uluitoare, cunoştea toate lucrările dirijate pe dinafară
Mâine se împlinesc 18 ani de când Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai renumiţi dirijori și compozitori ai lumii, a trecut în neființă (la 14 august 1996), la reședința sa din localitatea La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris.
S-a născut la 28 iunie 1912, în orașul Roman, iar la șase luni de la nașterea sa, în 1913 familia Celibidache se mută la Iași. În primii săi ani de viaţă, ca şi poetul Lucian Blaga, copilul Celibidache a stat într-o tăcere absolută, nerostind nici un cuvânt. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe să cânte la pian, iar mai târziu ia și lecții. La vârsta de 18 ani s-a produs ruptura de tatăl său, Demostene, un influent ofițer de cavalerie şi prefect al regiunii, care prevăzuse pentru fiul său, înzestrat cu o inteligență ieşită din comun, o carieră politică. Însă Sergiu Celibidache vroia cu orice preț să devină muzician. În cele din urmă, tânărul Celibidache părăsește casa părintească pentru totdeauna. A studiat matematica, filozofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa și-a continuat studiile la București, câștigându-și existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans. După ce a absolvit stagiul militar (1935), Sergiu Celibidache se mută la Paris și își continuă studiile acolo.
Într-una din zile, ascultă la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen și este într-atât de entuziasmat încât compune propriul cvartet de coarde și i-l trimite lui Tiessen. Acesta, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, remarcă potențialul muzical deosebit al lui Celibidache şi îl invită la Berlin. Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și învață în cel mai scurt timp limba germană, urmând apoi să se înscrie, în Berlin, la Facultatea de Muzică a Universităţii Friedrich-Wilhelm. Curând, Celibidache începe să urmărească concertele și repetițiile lui Wilhelm Furtwangler în Berlin. Un alt contact marcant pentru Celibidache în Berlin, în 1939, este întâlnirea cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun), care îl introduce în budismul Zen și de care îl va lega o frumoasă prietenie. Sergiu Celibidache este nevoit încă de tânăr să se întrețină singur și, pentru a-și câștiga existența, în 1940 lucrează, printre altele, ca pianist corepetitor al unui dansator, pe care îl acompania în turneele sale. El se dedică însă în continuare compoziției propriilor lucrări, dar începe și să dirijeze. Pentru început, a dirijat corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai. La acel moment, el se consideră întâi de toate compozitor.
Primul lui angajament ca dirijor permanent l-a primit în anii 1941-1942 la ansamblul de amatori ”Orchester Berliner Musikfreunde” (”Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a susținut cel puțin 7 concerte publice și căruia i-a dedicat și o compoziție de probă.
Încă de la început, Celibidache uluiește prin memoria lui extraordinară, el cunoscând toate lucrările dirijate pe dinafară. În plus, Celibidache a organizat concerte camerale sub bagheta sa cu un ansamblu de studenți ai Facultății de Muzică din Berlin – printre altele s-au interpretat atunci Concertele Brandenburgice de Bach. Realizările sale impresionează încă de timpuriu, dat fiind că profesorul său Heinz Tiessen specifica, într-un interviu al acelor timpuri, că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache! La finalul anilor de studiu, Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre ”Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres”.
Condițiile de trai în Berlinul celui de-al Doilea Război Mondial au fost pentru Celibidache, sărac aproape dintotdeauna, deosebit de tensionate; nu avea bani aproape deloc, slăbise extrem de mult și a făcut față acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră (în cartierul Berlin Halensee, în Eisenzahnstrasse 26a). Sergiu Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale în țara sa natală, România, așa că nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta în război. Astfel, i s-a permis continuarea studiilor la Berlin pe durata celui de-al doilea Război Mondial. Cum profesorii au fost nevoiți să-și părăsească posturile din cauza războiului, Sergiu Celibidache a predat chiar propriilor colegi diverse discipline. În această perioadă, a dus o luptă pentru supraviețuire, fiind lipsit de hrană și făcând slalom printre bombardamente.
Prima apariţie semnificativă a lui Celibidache după război ca dirijor este într-un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Cameră din Berlin. La scurt timp după, ia parte la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin pe care îl câștigă cu brio, având pe atunci doar 33 de ani. În acest timp, Orchestra Filarmonicii din Berlin se confrunta cu faptul că dirijorul șef Wilhelm Furtwängler fusese exilat până la terminarea procesului său de denazificare iar dirijorul interimar, Leo Borchard, decedase recent. Astfel, fiind în căutarea unui dirijor deopotrivă competent și fără implicații politice, orchestra îl remarcă pe Celibidache și îl invită la un prim concert pe 29 august 1945. Orchestra a fost convinsă de modul de lucru ambițios al tânărului român, alegându-l în octombrie 1945 ca noul său director muzical. Din această colaborare au rezultat finalmente 414 concerte atât în Berlin, cât şi în turneele întreprinse în toată lumea. În 1946, în prima stagiune cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Celibidache a dirijat nu mai puțin de 108 concerte. În același an are loc și prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler în Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi. Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.
În 1948, Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. În acel an are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Începând cu 1949 Celibidache este dirijor-invitat, căutat în toată lumea, el dirijând orchestre în Austria, Italia, Franţa, dar și în America Centrală și de Sud. În 1992 revine pentru scurt timp în țară unde este numit membru de onoare al Academiei Române iar în 1994 este numit Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincții importante, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă ”Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.
Nicolae SAVA
