0:00

”Mai vârstnicul nostru era de-o cumsecădenie care descuraja orgoliile”

Pentru tinerii scriitori de azi, sintagma ”interdicţie de semnătură” pare puţin ciudată. Înainte de 1989, cenzura comunistă, pentru a pedepsi un scriitor, dacă nu-l închidea pur şi simplu inventându-i un dosar de borfaş ordinar, îi dădea interdicţie de semnătură: nu mai avea voie să publice în presa literară, fiind astfel exclus din viaţa publică. Mulţi dintre cei cu astfel de pedepse, cu sprijinul tacit al confraţilor din redacţii, publicau sub alte nume. Un astfel de exemplu a fost Ion Sofia Manolescu. S-a născut la 24 noiembrie 1909, în comuna Horia judeţul Neamţ. A avut parte de o adolescenţă nesigură şi dezorganizată, obligat fiind să lucreze ca ucenic, brutar, zidar, salahor, electrician. De asemenea, pe întreaga perioadă a şcolarizării, acceptă diverse servicii pentru a-şi asigura existenţa: acrobat, paznic, dactilograf, impiegat, tehnician agronom, pedagog. Clasele primare le urmează în comuna natală, apoi face Şcoala de agricultură din Râmnicu Sărat, Şcoala agricolă Roman şi Şcoala naţională de viticultură din Chişinău, în 1938. Târziu îşi termină studiile superioare de agronomie, pe care le va încheia cu examenul de licenţă în 1946. După încheierea studiilor superioare va lucra ca inginer agronom şi profesor de agronomie prin mai multe oraşe: profesor la Liceul agricol din Alexandria şi la cel din Măgurele (1948-1960), inginer la Institutul de cercetări hortiviticole din Bucureşti (1960-1962). Revine în învăţământ la liceele din Drăgăneşti-Vlaşca, Turnu Măgurele, Roşiorii de vede, Alexandria, Brânceni (Teleorman), pensionându-se în 1969.

Scriitorul cu interdicţie de semnătură, Ion Sofia Manolescu, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Debutează în revista „Carnet literar”, Buzău, 1932. Colaborează la: „Bilete de papagal”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Frize”, „Jurnalul literar”, „Viaţa literară”, „Luceafărul”, „România literară” etc. După debut, influenţat de mişcarea de avangardă sau de spiritul bacovian, vocea originală a poetului se apropie de lumea vegetală, de spiritul pământului, ea balansând între modernismul căutat şi elegiacul clasicizant, astfel că celebrul critic literar George Călinescu îl considera un „elegiac confesional abia constrâns de atmosfera de la -unu- (”unu” fiind revista de avangardă cu acest nume). În 1936, la îndemnul lui Saşa Pană şi al lui Max Blecher, îşi publică primul volum de versuri, Odihnă neagră. După Muntele ascuns (1938) şi Întâlnirea cu focul (1944) este ales membru al Societăţii Scriitorilor Români la recomandarea lui Tudor Arghezi, Gala Galaction şi Eugen Lovinescu. După 1945 are interdicţie de semnătură, revenind în presă abia în 1975, publicând versuri în revista clujeană Tribuna, graţie poetului Ioanichie Olteanu. Volumul compozit Soare scufundat (1966) iniţiază, la un interval de peste două decenii, o nouă etapă, marcată de efortul poetului de a se înfăţişa în ipostazele cele mai diverse. Distins cu premiul de selecţie „Napoli ospite” decernat de revista „Breve” (1970). Mai tânărul său confrate, scriitorul Ion Lazu îşi aminteşte despre întâlnirea lui cu Ion Sofia Manolescu:

”Mai poposea uneori la masa noastră, unde, cu complicitatea chelnerilor, mai mult se discuta decât se consuma, (cu un platou de varză murată la mijloc) un om mai în vârstă, trecut de 50 de ani, dar nu cu certitudine, poetul Ion Sofia Manolescu. Îi citisem poemele în Luceafărul, rezervat cu precădere tinerilor, şi-mi făcusem părerea că ar fi un june condeier stăpân pe mijloacele sale şi foarte productiv. Când colo… Puţintel la trup, cu un chip lucrat parcă din ce mai rămăsese de la alte statui. Oricum, în contrast izbitor cu amfitrionul meu, exemplar de elită. O primă explicaţie a prezenţei sale insolite s-ar fi găsit în faptul că era din părţile Romanului, deci o afinitate intramoldovenească. Altă explicaţie, poate mai întemeiată fiind aceea că mai vârstnicul nostru comesean era de-o cumsecădeie care descuraja orgoliile. Povestea lui era în sine înduioşătoare: «copil din flori şi de pripas», la propriu, avusese o adolescenţă şi o tinereţe chinuite, făcând cele mai umile munci, brutar, fierar, până şi acrobat de circ. Cam greu de crezut, când priveai spre convivul scăzut în sine, însă pe de altă parte simţeai că asta nu e decât o mică parte, vizibilă, din şirul avatarurilor pe care le traversase. Iar când aflai că este de profesie agronom, îţi era şi mai greu să-ţi imaginezi cum de a putut să-şi conserve candoarea, bonomia, într-o meserie de-o viaţă pe drumuri desfundate, printre abrutizaţii lucrători de pe tarlalele agriculturii socialiste.”

După volumul de versuri ”Involucru” (1970), „Între mine omul şi voi cartofii„ (1975), ”Aşa i-a fost dat Romei” (1976), vor urma ”Colivia cu lacrimi” (1979) şi ”Ultima pălărie” (1984), conturate ca experienţe lirice ale unor călătorii europene. A colaborat la reviste literare ale timpului: „Front literar” din Braşov (1936), „Claviaturi”, revista braşoveană condusă de Gherghinescu Vania (194l-1943), „Tinereţea”, „publicaţie de atitudine şi cultură progresistă” (1945-1947), revista ieşeană „Cronica”, sub direcţia lui Constantin Ciopraga. Scriitorul moare la 31 mai 1993 la Bucureşti.

Nicolae SAVA

Articolul precedentCeahlăul – Oţelul 0-1 (0-0) / PE BISTRIȚA ÎN JOS…
Articolul următorMiercuri, la Biblioteca Judeţeană Lansare de carte