dabija

„Pentru mine important este lucrul cu actorul. Pentru asta mi s-a dus buhul”

Alexandru Dabija, unul din cei mai prolifici regizori români, între cei mai mari din ţară, s-a născut la 13 februarie 1955, la Piatra Neamţ, dar îşi petrece copilăria şi şcoala gimnazială la Bicaz, iar liceul la Piatra Neamţ. Absolvă IATC în 1978, la clasa Gheorghe Vitanidis şi Cătălina Buzoianu, din acelaşi an fiind repartizat la Teatrul Tineretului, teatru în care deja debutase, în 1976, cu spectacolul „Răfuiala” de Philip Massinger, obţinând premiul pentru cel mai bun regizor al anului.

Montează la Piatra Neamţ Shakespeare şi Caragiale, iar la Iaşi face senzaţie cu „Chiriţa” de Vasile Alecsandri. Din 1991 este regizor al Teatrului Odeon din Bucureşti şi director al teatrului între 1991-1994 şi 1996-2002. Montează în Bucureşti, dar şi la teatre din provincie, abordează atât texte clasice, cât şi texte din dramaturgia contemporană română şi străină. Obţine numeroase nominalizări şi premii (dintre care amintim premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol, 1995, nominalizare UNITER pentru cel mai bun spectacol şi cel mai bun regizor, 2008); spectacolele lui sunt invitate la festivaluri din ţară şi străinătate. În prezent i se joacă peste 10 spectacole la teatrele din Bucureşti (Teatrul Odeon, Teatrul Act) şi din provincie (Sibiu, Braşov, Piatra-Neamţ, Ploieşti). „Un duel” de A.P.Cehov reprezintă prima lui montare pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Întrebat de un ziarist despre relaţia sa cu actorii, de ce îl iubesc aceştia atât de mult, Alexandru Dabija a răspuns:

“Nu vreau să fiu ipocrit. Ştiu de ce. Pentru că eu construiesc împreună cu ei. Actorii adoră să creeze. Nu suportă să fie puşi cu mâna, ca pionii pe o tablă de şah. Nu sunt roboţi. În ultima vreme, relaţia regizor-actori a alunecat într-o zonă de dictatură. Sigur că dintotdeauna au existat regizori care îi abordau brutal pe actori, care îi chinuiau pentru a scoate din ei tot. Sunt şi mulţi actori care vor să fie chinuiţi pentru că numai printr-o astfel de forţare le «iese» momentul. Atâta vreme cât asta este o metodă, e ok, putem să ne şi caftim, dacă e nevoie. Ne luăm şi la palme pentru ca furia care se naşte în noi să ducă la un lucru bun. Asta este o agresiune cu scop. Numai că la unii regizori, dictatura nu e doar o metodă de lucru, ci are la bază, în realitate, o formă de dispreţ profitând, e adevărat, şi de slaba calitate a actorilor”. (…) „Pentru mine important este lucrul cu actorul. Pentru asta sunt cunoscut, pentru asta mi s-a dus buhul. Şi atunci, foarte importantă este distribuţia, foarte importantă pentru adecvarea actorului la rol. Şi după aceea, importantă este chimia aceea specială care se întâmplă între actor şi regizor şi care este, poate, cea mai spectaculoasă parte ascunsă a unui spectacol. Ceva din seducţia asta reciprocă pe care noi o exersăm, zilnic, timp de o lună şi jumătate-două, [îmi doresc] să treacă după aia în spectacol, între actor şi public”.

Să-i urăm “La Mulţi Ani!” încă tânărului regizor care face săli pline la teatrele din Capitală. (N. SAVA)