Poetul Theodor George Calcan – 63 de ani: „Cred cu fervoare într-o civilizaţie a cuvântului”

Poetul Theodor George Calcan s-a născut la 7 noiembrie 1950  la Târgu-Neamţ, a urmat cursurile Liceului „Ştefan cel Mare” din oraşul natal (1968) şi Şcoala de  Biblioteconomie, Bucureşti (1974). Din 1979, a funcţionat ca bibliotecar şcolar în oraşul de la poalele Cetăţii Neamţ, până în 2010, când s-a mutat la Bacău. S-a aflat printre iniţiatorii Colocviilor de Poezie  de la Neamţ. Debut în Revista „Convorbiri Literare” (1984). Colaborări: „Ateneu”, „Contrapunct”, „Cronica”, „Dacia Literară”, „Luceafăru”l, „Poesis” etc. Este membru fondator al Fundaţiei „Ion Creangă” din Târgu-Neamţ şi al Societăţii Scriitorilor din Neamţ. Din 1997, este membru al USR. Debut editorial cu „Statui albastre”, la Editura „Litera” (1987). Alte cărţi: „Confesiuni despre neant, 1996; „Bărbierindu-l pe Kafka”, 2001; „Atelierele lui Belfegor”, 2009.

– La mulţi ani, George! Ce amintiri ai de la Târgu Neamţ, din casa în care te-ai născut?

– M-am născut cu mai mult de 60 de ani în urmă într-o familie de funcţionari. Paradisul copilăriei mele a fost o grădină de vreo 1300 de metri pătraţi prin spatele căreia curgea, ca să zic aşa, Gârla Kant (apud Aurel Dumitraşcu). Era o gârlă adevărată pe care funcţionau nu mai puţin de trei mori. Izvora de undeva de sub Cetatea Neamţului şi se vărsa undeva, la o intersecţie de dicolo de abatorul oraşului,  în Ozana. Acest oraş, Târgu Neamţ, poartă deasupra lui, după părerea mea, ceva, un „nor metafizic”, o strălucire mirifică, inefabilă poate, pe care au am respirat-o adânc.

– Şi aici ai descoperit că poezia există iar cineva, tu, trebuia să o scrie…

– Cât despre poezie, ce pot să zic? E, poate, o căutare continuă a unui „echilibru precar” între o lume reală, pe care ne place să credem că o stăpânim şi o altă lume, imaginară, pe care o dezvoltăm undeva într-o iluzie personală

– Care crezi că a fost şansa ta? Consideri că ai avut una?

– Ooo, da. Consider că şansele mele au fost cel puţin două: în primul rând, culoarul deschis la începutul anilor 70, în perioada mea de formare – era în câmpul literar o perioadă de frondă, o perioadă de oarecare dezgheţ ideologic; în al doilea rând, a fost întâlnirea mea cu grupul entuziast de poeţi de la Neamţ, ceea ce avea să poarte ulterior Şcoala de poezie de la Neamţ. O şansă subiacentă o consider a fi şi întâlnirea mea cu cenaclul lui Nicolae Manolescu la Bucureşti, Cenaclul de luni. Nu e puţin lucru să ai şansa unor întâlniri la lectoratul universităţii bucureştene timp de aproape trei ani, cu discuţii libere, la un nivel estetic elevat. O perioadă am frecventat şi cenaclurile Junimea, Cadran, Cenaclul sindicatelor sanitare. Am fost, în felul meu, un rebel, care a crezut cu fervoare în puterea cuvântului spus sau scris. Şi asta m-a salvat de foarte multe ori şi mă salvează şi azi.

Debut în „Convorbiri literare”

– Vorbeşte-ne ceva despre debutul tău. Când a fost, unde, cine te-a ajutat?

– Am debutat în Convorbiri literare, prima dată, prin 1984, cu ajutorul poetului Horia Zilieru şi cu sprijinul neprecupeţit al lui Aurel Dumitraşcu, după o lectură la Casa Pogor, la Junimea. Au urmat apoi Dacia literară, Cronica, Ateneu, Poesis, Luceafărul, apoi Plumb şi 13 Plus, de când am devenit băcăuan cu acte, şi altele.

– Care ar fi, George Calcan, crezul tău poetic?

– Cred cu fervoare, aşa cum am mai spus, într-o civilizaţie a cuvântului. Am trăit mai bine de trei decenii respirând aerul tare al unor biblioteci. Nu-mi pot imagina munca fără de carte, ca obiect fizic. Nu cred, realmente nu cred, într-o lume în care calculatorul, lumea virtuală, ar putea înlocui cartea. Cred că nevoia de dialog e una necesară, iar lipsa acestuia alimentează o alienare socială. Doza de copilărie pe care poetul o poate conserva e pentru el esenţială. Simt că port cu mine parte din locul meu de obârşie, oriunde m-aş duce.

– Nu prea ieşi în lume. De ce? Te consideri un poet marginal?

– Nu mă consider un poet marginal deloc sau stingherit de faptul că locuiesc undeva în provincie. De altfel, fluiditatea locului şi a spaţiului în care te mişti poate fi regăsită ludic şi fragmentar în ceea ce scrii. Consider că orice scriitor ar trebui să rămână pe cât de expresiv pe atât de lucid.

– Ce mai pregăteşti cititorilor tăi în plan editorial?

– Am în pregătire, dacă interesează, un volum cu titlul provizoriu „Anul şarpelui” şi o altă carte de „Confesiuni” cu o mână de prieteni.

A consemnat Nicolae SAVA