Nicolae Boghian s-a născut la 2 februarie 1946 la Ghigoieşti. Militar de carieră, arma infanterie, a absolvit Şcoala militară superioară de ofiţeri „Nicolae Bălcescu” şi cursurile Facultăţii de filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” de la Iaşi. A fost redactor la „Viaţa militară” şi „Viaţa armatei” (1980-2000). Scrieri: „Ofranda mişcării”, „Miracolul munţilor”, „Sunet în Epidaur”, „Tropotele tăcerii”, „Lupii Siberiei”, „Stare de ecou”, „Limita singurataţii” etc.

“La Ghigoieşti, unde am văzut lumina zilei, lumea copilăriei era aidoma celei descrise de Creangă. Asta m-a făcut să înţeleg mai târziu că marea reuşită a unui scriitor este legată de felul în care ştie să extragă şi să ridice specificul la nivel de universalitate. O bună parte din cărţile citite în copilărie şi în adolescenţa timidă îşi aveau reprezentarea în spaţiul de la Ghigoieşti. Casa Moromeţilor exista şi la noi, o soră a vecinului nostru din deal era exact ca sora lui Ilie Moromete, aleile cu tei ale lui Turgheniev se iveau impunătoare în faţa conacului boieresc, unde am făcut clasele gimnaziale. Bunicul meu dinspre mamă luptase la Mărăşeşti şi, după ce dădea pe gât câteva măsuri cu rachiu, recita mai elocvent ca un actor poeziile lui Coşbuc şi Goga. Tata cântase în tinereţe la clarinet, dar îşi pierduse braţul stâng la Cotul Donului, aşa că îşi imita instrumentul cu vocea. Personalitatea tatălui meu m-a influenţat pregnant în conturarea unei tipologii în care se contopeau misterul, bunătatea, eroismul, fantezia şi, mai ales, starea de visare. În romanele mele tata e un personaj multiplu care se reconfigurează în funcţie de remanenţa celor trăite alături de el în copilărie. Bunicul dinspre mamă era fierar. Am petrecut mult timp în preajma lui, urmărind cum potoveşte caii, cum modelează fierul, cu o exactitate care îmi stârnea admiraţia. Dar cel mai mult mă fascina lucrul pentru construirea unei căruţe. Aici meseria devenea artă, iar bunicul meu trecea într-o stare de transfigurare pe care, mai târziu, citindu-l pe Rene Guenon, am desluşit-o în simbolistica sa constructivă, unde roata reprezintă un simbol al lumii iar făurirea unui car semnifică, în mic, realizarea unui model cosmic. Spaţiul copilăriei a fost populat de repere arhietipale care, mai târziu, în timpul scrisului, îşi activau acele resorturi care iniţiază “darea focului”, ca să folosesc un termen militar, adică acea sclipire pe care noi o numim inspiraţie. Am în minte aproape permanent starea pe care am trăit-o în biserică, atunci când razele soarelui, trecând prin vitraliile unei ferestre au scăldat într-o lumină nemaivăzută iconostasul în timp ce preotul, în faţa uşilor împărăteşti, ridicase braţele cu palmele împreunate pe crucea de argint rostind “Sus să avem inimile” cu atâta vibraţie şi ardoare încât s-a cutremurat carnea pe mine. Acel moment îl retrăiesc de fiecare dată când mâ închin şi sper ca, în clipa cea din urmă, cu această imagine să cadă cortina. Universul copilăriei se compune din imagini care combustionează, dezvăluindu-se apoi cu sensuri mereu diferite şi mereu surprinzătoare. Sunt acele imagini despre lucrurile învăluite în mister, pe care atunci nu le înţelegi, dar tocmai această inefabilitate a lor le dă o forţă imaginativă uriaşă. Mergeam cu tatăl meu în pădure, după lemne sau după ciuperci. Mi s-a întipărit profund acel mers al căruţei prin colbul gros al drumului (mai târziu am transpus în versuri “cum toacă roţile pe osii”), felul în care foşneau, de o parte şi de alta a drumului, lanurile de in, aura inconfundabilă pe care praful ridicat în urmă o aşeza deasupra livezilor de nuci; şi apoi nemărginirea întunecată a pădurii în care intram ca într-o cetate uriaşă şi plină de închipuite vietăţi, mirosul înţepător de ferigă sau de cocleală plăcută a ciupercilor, mirarea dureroasă la loviturile de topor în trunchiul orbit de sevă. Astăzi, toate acestea nu mai există. Pădurea e doar o pată, ca o podoabă capilară cu rarişti dese, livezile au fost demult arate, oamenii s-au rărit şi ei. Prisaca nu mai este, casele bătrâneşti au dispărut în spatele unor vile greţoase, nu trec pe drum decât maşini, satul a plonjat parcă spre o apă murdară şi fără liman. Tot ceea ce am trăit în copilărie, întreagă acea lume fabuloasă a rămas doar în lumina minţii şi a ochilor mei şi, parţial, în paginile pe care am reuşit să le scriu”.

5 COMENTARII

  1. Boghian e mai poet de 100 de ori mai bun poet decat Alui Gheorghe. Ma bucur ca a iesit la suprafata Nicolae Boghian, colegul meu de cenaclu

  2. N/as vrea sa par specialist ,sunt profesor la Roznov, un amarat de …intelectual, dar as vrea putina polemica,inclusiv aici.

  3. Mai domnule Haralambie,uneori e bine sa stim ce,cand si ,mai ales,cum ne spunem parerea..Ingaduie-mi o remarca;ESTI RUTACIOS!

Comments are closed.