Poetul Ioan Vieru: „N-am stat la umbra nimănui”

Născut la 6 mai 1962, la Târgu Neamţ, poetul Ioan Vieru şi-a petrecut copilăria în satul Grumăzeşti, în casa părinţilor săi, Ana (Chirilă, casnică) şi Mihai Vieru (economist). A absolvit filologia, a lucrat în redacţiile unor reviste literare, în prezent fiind directorul revistei „Contrapunct” din Bucureşti şi al fundaţiei cu acelaşi nume. A debutat în anul 1990 cu volumul „Căile şoimului”, ulterior publicând mai multe volume de versuri. Este membru al Uniunii Scriitorilor de peste 15 ani. Sosit cu câtva timp în urmă pe meleagurile natale, l-am rugat să-mi acorde un interviu. Răspunsurile la primele întrebări, în acest număr.

* Eşti născut la Târgu Neamţ, ai copilărit la Grumăzeşti. Ce amintiri din perioada copilăriei te-au marcat mai puternic?

–  O influență puternică asupra mea a avut Văratecul, unde locuia bunica din partea mamei. Asemeni unei persoane cumva mature, am fost marcat  de măreția și forța naturii de acolo, de misterul pe care îl declanșa. În oameni, în relațiile lor, în aura religioasă. Oamenii locului erau niște sfinți… A fost un miracol din care nu am ieșit niciodată. Au urmat apoi oamenii, cărțile, scrisul, într-un fel de itinerar inițiatic. Grumăzeștiul, precum majoritatea satelor din jurul Târgului Neamț, având o propensiune spre un anume urbanism, a fost un loc tranzitoriu, benefic. Copilăria mi-am petrecut-o până la oarecare epuizare nervoasă între cărți, în spațiul închis, izolat de cei de vârsta mea. Eram palid, marcat de călătoria spre o interioritate posibilă. Poate numai pasiunea pentru schi m-a ținut pe linia de plutire, fizic vorbind, iar vara, bicicleta, un alt vehicol metafizic pentru mine. Fostul meu învățător Valeriu Arsene, un tip excepțional, apoi regretatul  profesor Valeriu Danielescu, și-au dedicat mult din timpul și energia lor canalizării mele spre basmul literaturii. Privind în urmă, astăzi, mă văd beneficiarul unei lumi cu un cod special. Am fost, probabil, cititorul cel mai activ al perioadei acolo, câteva biblioteci, prin minunatele bibliotecare oferindu-mi o libertate la împrumut de care nu voi uita niciodată. Apoi, prietenia cu poetul George Calcan, la Târgu Neamț, care avea să-mi arate măsura unei solidarități și calități uman-intelectuale de neuitat. Nu exclud faptul că această lume a timpului, nemțeană, vibrantă, pură, a contribuit și ea la  consolidarea unor reacții neconforme la realitatea anilor care au urmat. Reacții care m-au pus în fața unor adversari teribili, până la situații limită. Am considerat că exista un singur drum, de neevitat, cel puțin pentru mine. Am rămas până astăzi un neadaptabil la contextele care mi se par fără o rezolvare morală, indiferent în ce zonă a existenței s-ar afla.  Sentimental, nu m-am rupt niciodată de locurile copilăriei. Numele oamenilor le-am uitat în timp , amintirea  lor devenindu-mi, paradoxal,  mai intensă. Pierderea mamei,  în acest ianuarie, a clătinat în mine cerurile. Propria viață se transformă tot mai mult în istorie, ca un ceas care merge în sens invers. Multe amintiri ascunse apar pe ecranul introspecției ca o regăsire a unei alte lumi salvatoare.

* De unde plăcerea de a citi? Ai avut nişte profesori care ţi-au insuflat această pasiune?

-Nu atât profesorii, cât o nevoie interioară majoră, sălbatică, selectivă. Căutarea unei ieșiri spre sine, spre ceilalți. Profesorii au fost alături de mine, fapt pentru care le voi rămâne continuu recunoscător. E adevărat, le-am adus premiul întâi pe țară, am debutat în reviste școlare, literare etc. La 14 ani citisem enorm, eram o vedetă în generația mea. Mă bucuram de prietenia  cu profesorii  Al. Piru, Tudor Opriș, Liviu Leonte, scriitori remarcabili, ziariști, profesori din Tg Neamț, București, din țară. Ca atare, conflictele cu mediocritățile s-au iscat inevitabil, eu fiind cumva absent la multe întâmplări aberante din jurul meu. Se spune că eram arogant, ceea ce nu cred. Eram doar inflexibil mediului încremenit. Fără să vreau, m-am trezit în tot felul de situații bizare. Pe de altă parte, mi-am câștigat prieteni de neînlocuit, care erau, mă gândesc acum,  un fel de continuare a cărților. Cultura, literatura, m-au pus în fața unor opțiuni de viață care m-au obligat la sacrificii, la riscuri.

* Dacă nu ai fi devenit scriitor, ce consideri tu că ai fi profesat, ce ţi-ai fi dorit să ajungi „când vei fi mare”?

– Din momentul în care am debutat în revista „Cronica”, din Iași, eram deja un scriitor. Știam asta. Vroiam să fiu scriitor și persoană liberă, într-o devenire intelectuală continuă, fără a mă implica în blocarea celor de lângă mine sau de aiurea. În epocă, știu, vroiam prea mult. În jur se metamorfozau lucruri, situații de coșmar sau pur și simplu derizorii. Nu știu ce profesie mi-aș fi dorit să urmez, știu că, acum, invitat la vechi universități din lume, la diverse acțiuni culturale,  sunt chemat să vorbesc în numele meu. Cred că asta am dorit să profesez. Cineva spunea că profesia dumisale e cultura, formula mi se pare ridicolă, tautologică, mediocră. E nevoie de mai mult, de o implicare totală.

* Cu ce impresii ai rămas după primele tale întâlniri cu scriitorii pe care îi ştiai doar prin cărţile lor?

– A fost un vârtej în etape, poate un uragan. Privind în urmă, dincolo de nemulțumirea mea funciară, constat că am fost  întâmpinat cu simpatie, bunăvoință, protecție. Au fost momente, și când nu sunt?, în care am avut iminentă nevoie de așa ceva. Și mediocritățile au fost tot la înălțimea operei lor, arătându-mi și ele de ce erau în stare. N-am stat în umbra nimănui.