Născut la 27 martie 1950, la Mânăstirea Agapia, judetul Neamţ (părinţii, Ioan şi Natalia), face clasele primare si gimnaziale în comuna Agapia, cursurile liceale – la Tg. Neamt, Liceul Stefan cel Mare, terminate în anul 1969 după care a urmat Facultatea de Litere a Universitătii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, absolvent în 1975; Membru fondator si redactor sef-adjunct al revistei „Opinia studenţească”. A debutat, în 1969, în ziarul Ceahlăul.  A publicat volumele „Fulgere captive” (poeme), Editura Junimea, 1984, „Viata după Iisus” (poeme), Editura Panteon, 1996, „Duminica absentelor” (poeme), Editura Priceps Edit, 2004, „Ardere de tot”, Editura Princeps Edit, 2009, “Agapia. Amin!”. Publică mai multe eseuri de specialitate: La quête sans conquête, Franta 1994; James Joyce, une lecture roumaine, Franta 1996. Semnează în revistele literare poeme şi eseuri pentru care a primit mai multe premii: premiul revistei „Luceafărul” (pentru eseu), premiul revistei „Ateneu” (pentru eseu), premiul revistei „Tribuna” (pentru eseu).

La mulţi ani ! În ultimul interviu de acum o lună te-am întrerupt când ai început să povesteşti despre cenzura comunistă pe care ai simţit-o la revista « Opinia studenţească », unde erai redactor şef adjunct pe timpul studenţiei. Să continuăm, deci.

– Da, spuneam că am cunoscut, pentru prima oară, strategia cenzurii cu prilejul Festivalului naţional de poezie « M. Eminescu » de la Iaşi. Dinu Săraru a sosit la Iaşi, din partea TVR,  să înregistreze festivitatea. Îi trebuia cartea poetului Ioan Alexandru. În Iaşi se găseau două exemplare din Imnele bucuriei, unul la Biblioteca “Asachi”, celălalt, la “Eminescu”. Mă ofer să-i procur un exemplar, împrumutându-l de la una din biblioteci. Mai trebuiau copiate din carte poemele patriotice şi trimise noaptea la cenzură, pentru a fi aprobate, spre difuzare. Mă chinuiesc până spre miezul nopţii să dactilografiez poemele alese de Dinu Săraru, la o maşină de scris, hodorogită, fiind şi ştirbă de o literă. Aceleaşi poeme trebuiau citite şi în timpul înregistrării. Apoi, Juriul, având, obligatoriu, în componenţă, doi muncitori de la “Nicolina”, pentru a valida decizia juraţilor, de a acorda titlul de laureat, motivând în felul acesta raţiunea evaluării corecte, a orientării atotbiruitoare asupra spiritului creator, întrucât, poezia era ancorată în realitate şi exprima, cum nu se poate mai bine, lumina, pângărită, a zilei. Învăţăturile sale, didahiile duminicale, aveau o înflăcărare divină, profetică, stârnind invidia preoţilor compromişi. Oculta cenzură aveam să o suportăm, pe viu, imediat, la Opinia studenţească, pentru o pagină, cu un supra titlu, Sfinţii neamului, ameninţaţi cu măsuri dintre cele mai drastice, dacă nu recunoaştem şi nu divulgăm numele celui care a propus acest titlu. Sfinţii Neamului ne rămăseseră în memorie de la întâlnirea cu poetul Ioan Alexandru. L-am întrebat de ce şi-a modificat prenumele din Ion în Ioan, şi mi-a răspuns că Ion sună străin de limba română, ca John, de exemplu, faţă de mlădierea vocalică, Ioan. Şi cât aveau să-l mai batjocorească pentru asta…