Daniel Corbu împlineşte astăzi 61 de ani. S-a născut la 7 aprilie 1953, în Târgu Neamţ. Absolvent al Facultăţii de Litere, secţia română-franceză, din Bucureşti, promoţia 1983. Participă activ la întrunirile Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu. După terminarea facultăţii, este instructor de teatru şi poezie la Casa de cultură din Târgu Neamţ, unde organizează, începând cu anul 1984, Colocviile Naţionale de Poezie de la Neamţ.
Debutează în România literară (1979), colaborează cu poeme şi eseuri în Amfiteatru, Cronica, Luceafărul, Ateneu, Dacia Literară, Poesis, Convorbiri literare etc. Traduce pentru reviste şi în volume din Cioran, Roland Barthes, Daudet, Mérimée, Paul Valéry, Jabès, Michaux, Elytis, Borges ş.a. Prezent în antologii de poezie din ţară şi străinătate. Este fondator al Casei de Editură Panteon, al revistei literare cu acelaşi nume şi fondatorul Academiei de poezie din Vânătorii de Neamţ. În 2004 fondează la Iaşi revista de experiment literar Feed Back şi organizează, începând cu 2006, Festivalul Internaţional de Neoavangardă.
Publică volumele de poeme: Intrarea în scenă (1984), Plimbarea prin flăcări (1988), Preludii pentru trompetă şi patru pereţi (1992), Documentele Haosului (1993), pentru care primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor Iaşi şi Premiul Poesis pentru cea mai bună carte a anului 1993, Spre fericitul Nicăieri ( 1995), Cântece de amăgit întunericul (1996), Manualul Bunului Singuratic (1997), Duminica fără sfârşit (1998), Cartea urmelor ( 2001), Documentele haosului – antologie de autor (2003), Evanghelia după Corbu şi alte poeme ( 2006) – Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, mai multe cărţi de proză şi de eseuri ş.a. Este prezent cu poeme în reviste, antologii sau cărţi de autor în Franţa, Germania, Slovacia, China, Serbia, Anglia, Canada, Republica Yemen, Ungaria, Suedia. Pentru întreaga activitate literară, Preşedinţia României îi conferă, în 2004, Medalia Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler, iar Preşedinţia Republicii Moldova Ordinul Mihai Eminescu, a doua medalie ca importanță în stat (2011).
În decembrie 2011, Academia Română îi conferă Premiul „Mihai Eminescu”, considerat cea mai înaltă recunoaştere în România pentru opera unui poet român. Sâmbătă, prin telefon, după ce i-am urat cele de cuviinţă la acest ceas aniversar, l-am rugat să îmi răspundă care îi este cea mai pregnantă amintire din copilărie. Redau mai jos răspunsul primit. (N. SAVA)
„Eu receptez Ozana sau, mai bine spus, o port în mine ca pe o ființă”.
„N-am să evoc episoade din primele clase de şcoală făcute cu sensibila învăţătoare Mărioara Papuc, a doua mea mamă (de menţionat aici că familia de învăţători Papuc a alfabetizat şi educat câteva generaţii de vânătoreni!), dar voi evoca tristeţea mamei Casandra că nu m-a văzut preot. Ea ţinea cu tot dinadinsul să urmez Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Dar, deşi începusem pregătirile la Religie, Muzică şi Limba română cu părintele Vasilică Ignătescu, eminent profesor acolo, devenit acum aproape un sfânt al locului, înainte cu câteva zile de examen, spre regretul mamei, nedispărut până la moarte, am fugit la Piatra Neamţ şi-am urmat o şcoală de chimie. Astfel, credinţa mamei, accentuată şi de o ghicitoare-sacerdotă din Condreni, care i-a prezis că voi ajunge om mare, i-a fost spulberată pe moment. Dar, să ne întoarcem la vatră. Vânătorii Neamţului, cuprinzând iniţial colibele şi bojdeucile vânătorilor şi armaşilor legaţi de Cetatea Neamţului, e acum un sat semeţ de oameni gospodari, primitori şi şugubeţi (această ultimă calitate e sarea şi piperul acestui spiritus loci) şi face parte dintr-o comună care mai cuprinde satele din stânga Ozanei, Lunca, Nemţişor şi Mănăstirea Neamţ. Este localitatea din țară cu cele mai multe biserici, mănăstiri și schituri: patruzeci și două la număr. Ţinutul e fabulos. De aici, Ursa Mare, Ursa Mică sau Găinuşa (şi în general cerul) se văd cu totul şi cu totul altfel. Călătorul se poate pierde de drag prin legendara pădure a Braniştei (oare au însămânţat-o cu ghindă stejariană tot leşii?) şi nu mă pot opri să spun că brazii de pe marginea şoselei au fost plantaţi pe la 1930 de bunicul meu, Vasile Vîju, şi fratele său, Dumitru Vîju, pe atunci cantoreni prin pădurile noastre. Vânătorii de Neamţ a format atâţia ozanişti. Aflat la Iaşi, am înfiinţat Clubul Ozaniştilor, după ce o încercare de a uni nemţenii din Iaşi făcuse şi Creangă pe la 1880. Sediul se află chiar la Bojdeuca din Ţicău, în curtea căreia am fost teleportat acum vreo 16 ani ca muzeograf literar, zice-se, la Bojdeuca unde pantagruelicul Ion Creangă, umilit prin răspopire, a găsit locul potrivit şi a scris în ultimii optsprezece ani şi jumătate de viaţă (cei mai rodnici sub raportul scrisului) o mare operă a literaturii noastre clasice. Şi ce vreţi să arătaţi cu asta, cu ozaniştii? – vor întreba unii şi alţii. Bucuroşi de întrebare, care, cum ar spune acelaşi Creangă, nu ne-ntristează nici ca cât. Unind pe cei care provin din umbra Cetăţii Neamţului, vrem să arătăm că acolo oamenii au un alt suflet, mai nobil, mai generos, mai poetic. Deh, cu trecerea anilor melanholiile se-adâncesc asemenea ridurilor. Când mă aflu la Vânători, când nu mă aflu la Vânători sufletul îmi pluteşte ca un înger fericit peste prundul Ozanei sau peste pădurile ozonate din munţii Neamţului, munţii de la care poţi învăţa oricând demnitatea. Când mai publicăm o carte, mai scriem un vers, devine tot mai mare credinţa că sunt rodul trăirilor fiinţiale ale copilăriei petrecute acolo. Eu receptez Ozana sau, mai bine spus, o port în mine ca pe o ființă”.
