S-a născut în Ucraina, la Poltava, la 21 decembrie 1722, primind la botez numele Petru. Deşi a avut 11 fraţi, au murit cu toţii înainte de a împlini 20 de ani. A rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, fiind învăţat să scrie de către mama sa şi un frate mai mare, preotul Ioan. Între anii 1735-1739, a urmat cursurile Academiei duhovniceşti din Kiev, însă a rămas dezamăgit de accentul prea mare pus pe scolastică, în detrimentul literaturii ascetice. Ia hotărârea de a se călugări, dar primele mănăstiri în care a intrat, Liubetk şi Medvedovschi, i-au rezervat două experienţe amare. Întorcându-se la Lavra Pecerska din Kiev, Petru, devenit rasoforul Platon, a decis, împreună cu un prieten, Alexie, să plece în Ţările Române, întrucât auzise despre călugării îmbunătăţiţi de aici. În anul 1743, s-a stabilit la schitul Trăisteni, după o scurtă oprire la schitul Dălhăuţi. Aici l-a cunoscut pe marele său povăţuitor, stareţul Vasile de la Poiana Mărului. După doi ani, s-a mutat la schitul Cârnul, aflat sub povăţuirea spirituală a aceluiaşi Vasile. În anul 1746, ascultând un gând mai vechi, a plecat cu mai mulţi călugări în Muntele Athos, stabilindu-se la schitul Kyparis. Negăsind un duhovnic pe măsură, s-a retras în singurătate. În 1750, a venit în Muntele Athos şi povăţuitorul său, Vasile, care l-a sfătuit să nu stea singur, ci impreună cu doi-trei fraţi. Astfel, a pus bazele unei mici obşti româneşti, iar el este călugărit de Vasile cu numele Paisie. În 1758, înmulţindu-se numărul fraţilor, s-a mutat la schitul Sf. Ilie, Paisie fiind hirotonit ieromonah. Obştea sa a devenit din ce în ce mai cunoscută, atrăgând tot mai mulţi călugări. Neavând o mănăstire proprie, Paisie, împreună cu 64 de călugări, a hotărât, după 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, să se întoarcă în Moldova, devenind stareţ la Dragomirna, Secu şi apoi Neamţ. În 1763, a ajuns în Ţara Românească, oprindu-se la schitul Vărzărești din părţile Buzăului. Cerând mitropolitului o mănăstire, a fost refuzat, astfel încât s-a îndreptat spre Moldova. Mitropolitul Gavriil Calimachi, cu acordul domnitorului, l-a numit stareţ la Dragomirna. Stareţul Paisie a rămas aici din 1763 până în 1775, când, din cauza ocupaţiei austriece, s-a retras, împreună cu alţi 200 de călugări, la Mănăstirea Secu, rămânând aici până în 1779. Întrucât numărul călugărilor a crescut foarte mult, s-a mutat în mai spaţioasa Mănăstire Neamţ. Obştea sa era alcătuită din moldoveni, munteni şi ardeleni, din ucraineni, ruşi, sârbi, bulgari şi greci. De altfel, stareţul învăţase, în peregrinările sale, mai multe limbi, cunoscând foarte bine slavona, româna şi greaca. Aici, stareţul Paisie și-a reluat activităţile, în special activitatea literară, aducându-le la maturitate. De altfel, perioada de maximă înflorire a vieţii sale o constituie şederea la Neamţ. Şcolilor de traducători şi copişti de la Dragomirna şi Secu le-a urmat cea de la Neamţ, în care a revizuit traducerile anterioare din Filocalie. Figură remarcabilă a Bisericii răsăritene, iubit în aceeași măsură de monahi şi de credincioşi, cărora le deschisese drumul spre literatura patristică, stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, așezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populară l-a canonizat imediat după adormirea sa, recunoscându-i-se sfinţenia vieţii. În 1988, a fost canonizat de Patriarhia Moscovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.
