0:00

Personalitatea săptămânii Melchisedec Ştefănescu, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Melchisedec Ştefănescu, episcop al Romanului a fost unul din cei mai luminaţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului XIX. S-a născut la 15 februarie 1823, comuna Gârcina, judeţul Neamţ. Tânărul Mihail – după numele de botez – era cel dintâi născut din cei unsprezece copii ai preotului Petrache şi ai prezbiterei Anastasia Ştefănescu, tatăl său păstorind parohia Gârcina timp de 50 de ani. Între anii 1834-1838 urmează Seminarul de la Socola-Iaşi.

După ce stă patru ani de zile ca învăţător de sat, reia cursurile, şi în anul 1843 este numit profesor de retorică, pastorală, istorie şi geografie, la seminar dovedindu-se un talentat dascăl şi catehet. În acelaşi an primeşte tunderea monahală cu numele de Melchisedec, iar în anul următor este hirotonit ierodiacon. Între anii 1848- 1851,  îşi continuă studiile la Academia Teologică de la Kiev. Apoi este hirotonit ieromonah şi numit profesor de patristică, drept canonic, liturgică şi teologie comparată la Socola, unde funcţionează până în anul 1856, când este numit rector al Seminarului de la Huşi. La sfârşitul anului 1862, Arhimandritul Melchisedec este hirotonit arhiereu şi numit locotenent de episcop la Huşi. În ianuarie, 1865, este numit episcop al Dunării de Jos, eparhie pe care o păstoreşte cu aleasă grijă duhovnicească timp de cincisprezece ani.

În primăvara anului 1879, este chemat să păstorească Eparhia Romanului, pe care o conduce peste treisprezece ani. La stăruinţa sa şi în urma memoriului compus de el către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, s-a sfinţit pentru prima dată în ţara noastră Sfântul şi Marele Mir, în anul 1882. Aceeaşi deosebită contribuţie a avut marele ierarh şi la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare a Actului Sinodal întocmit de el, în primăvara anului 1885 se recunoaşte autocefalia Bisericii noastre. Episcopul Melchisedec a scris, de asemenea, numeroase cărţi cu conţinut teologic, pastoral, apologetic şi istoric.

Însuflețit patriot, a luptat pentru unirea Principatelor, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc (1857), a sprijinit reformele lui Al.I. Cuza și Războiul de Independență, a fost ministru al Cultelor (1860), membru de drept în Senatul României și i se încredințează o misiune politică în Rusia (1868). Precursor al ecumenismului, a fost delegat de Sf. Sinod la Conferința vechilor catolici de la Bonn (1875). Ca membru al Sf. Sinod, a prezentat o serie de memorii pentru prosperarea vieții bisericești, ameliorarea stării materiale a clerului, dar mai ales în legătură cu recunoașterea autocefaliei. A trimis tineri la studii în Rusia (Gavriil Musicescu, Silvestru Bălănești, Constantin Nazarie ș.a.). Prin testament, creează o fundație din care să se acorde burse de studii la Academia duhovnicească din Kiev; biblioteca și colecția sa numismatică le-a dăruit Academiei Române.

A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale și a publicat documente slavone, inscripții și însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi etc. După o viaţă plină de osteneli şi ispite, de bucurii duhovniceşti şi nu puţine încercări, la 16 mai, 1892, se stinge din viaţă. Din donaţia lăsată de el, s-au construit în anii următori, după dorinţa sa, o grădiniţă de copii şi o şcoală de cântăreţi bisericeşti, alături de Episcopie, în care se primeau numai copii orfani, cu întreţinere gratuită.

Articolul precedentCARTE – TEATRU – FILM – SPECTACOLE – EVENIMENTE CULTURALE
Articolul următorFC Ceahlăul joacă pe minus