Unul din cei mai importanţi lingvişti români, Alexandru Lambrior, filolog şi folclorist, este născut după unele dicţionare la 10 septembrie 1846 în satul Soci din judeţul Neamţ, iar după altele la 12 ianuarie 1846, Fălticeni, judeţul Suceava. Mai plauzibilă ar fi, totuşi, prima informaţie, preluată şi de Constantin Prangati în Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ, deoarece ea este susţinută şi de alte dicţionare apărute în secolul trecut. S-a stins din viaţă la 20 septembrie 1883, la Iaşi. Fiu al pitarului Dimitrachi Lambrior, rămâne orfan de ambii părinţi la vârsta de 5 ani. Urmează şcoala primară la Fălticeni, Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, iar în 1860 intră ca bursier la Gimnaziul Central din Iaşi. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene. Din 1872 este profesor de istorie la Şcoala Militară din Iaşi, intrând, la începutul aceluiaşi an, în societatea literară Junimea, la ale cărei „prelecţiuni populare” participă de câteva ori, iar din 1874 predă istoria la Liceul Naţional. Cu sprijinul lui Titu Maiorescu este trimis la Paris în 1875, ca bursier al statului. Este remarcat de profesorii săi, publică, începând din 1877, câteva articole de lingvistică romanică în prestigioasa revistă „România” şi e admis ca membru al Societăţii Franceze de Lingvistică. Se întoarce la Iaşi în 1878, reluîndu-şi catedra de la Liceul Naţional. Bun prieten cu Eminescu şi Creangă, continuă să colaboreze la „Convorbiri literare”, unde, de altfel, în 1873 şi debutase. În 1882 devine repetitor la Şcoala Normală Superioară şi continuă cursul liber de filologie română pe care îl începuse în 1879 la Universitatea din Iaşi. Tot în 1882 este ales membru corespondent al Academiei Române. Lambrior s-a remarcat ca filolog îndată după publicarea studiului Limba română vechie şi nouă. Tălmăcirea românească a scrierilor lui Oxenstiern (1873), unul dintre textele reprezentative ale orientării junimiste în probleme de limbă. Plecând de la principiile unui pozitivism lingvistic de esenţă neogramatică, s-a arătat preocupat de aflarea unor legi fonetice, morfologice şi sintactice ale limbii noastre. Energic apărător al păstrării unor strânse legături cu limba vorbită de popor, Lambrior s-a manifestat ca un adversar înverşunat al neologismelor de orice natură, pe care le considera nocive pentru spiritul limbii române şi pentru caracterul ei naţional. Cât priveşte limba literară, însuşirile pe care le aprecia erau forţa expresivă şi plasticitatea, proprii numai cuvintelor din limba veche, nu şi neologismelor. Consecvent acestor principii şi condus de ideea junimistă a unei educaţii în spirit naţional, a alcătuit în 1882 şi o Carte de citire, cuprinzând texte vechi româneşti. A demonstrat un deosebit interes faţă de istoria şi tradiţiile poporului român, ceea ce i-a permis să încadreze folclorul literar într-un ansamblu cuprinzător. În concepţia lui, folclorul are în primul rând valoare documentară atât pentru istoria, cât şi pentru lingvistica naţională. Din această perspectivă recomandă culegerea folclorului nu de la oamenii instruiţi, ci direct de la locuitorii satelor, şi combate culegerile întocmite de latinişti. El este, la noi, cel dintâi folclorist care susţine ideea alcătuirii unui corpus al literaturii populare prin înregistrarea tuturor variantelor şi speciilor în forma lor autentică, spre înţelegerea exactă a ideilor, credinţelor, spiritului şi înclinaţiilor literare ale poporului român.
