– cu prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, criticul literar Mircea A. Diaconu, despre generaţiile literare –
Mircea A. Diaconu s-a născut la data de 2 octombrie 1963 în localitate Boroaia județul Suceava. Copilăria și-a petrecut-o în satul Orțești, comuna Drăgănești, județul Neamț unde a absolvit școala primară, urmând apoi școala generală în comuna Drăgănești. La Piatra Neamț a urmat liceul de filologie-istorie „Calistrat Hogaș„, în anul 1982 urmând cursurile Facultății de Filologie a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava – specializarea Română-Franceză – facultate pe care o absolvă în anul 1986 cu o lucrare de licență despre Nicolae Breban. Este doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași din anul 1998 cu teza intitulată „Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale”, coordonator prof. univ. dr. doc. Constantin Ciopraga. A fost redactor șef al revistei „Bucovina Literară” între anii 1997 și 1998, iar din anul 2000 – al „Revistei Academice Meridian critic”. Decan (2008-2012), în prezent prorector al Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava. Pornind de la acest vers eminescian, am ales o întrebare despre generaţiile literare, aşa cum au fost văzute şi stabilite de criticul Laurenţiu Ulici.
„Generaţie literară… E un concept, acolo, pe care-l putem folosi din neputinţă şi în absenţa altuia mai bun. Aşa cum concepte, de aceeaşi factură, sunt şi postmodernismul, dar şi modernismul, ba chiar romantismul. Când n-avem mijloace mai bune de a denumi, descrie, analiza, începem să folosim concepte de autoritate. Nu intru în detalii – ar trebui să devin doct – dar folosesc rar şi cu rezerve cuvântul. În una dintre cărţile mele, cea despre poezia de la „Gândirea”, mă interesa să pulverizez ideea aceasta de unitate şi să văd mai degrabă individualitatea şi independenţa marilor poeţi care publicaseră în „Gândirea”. Dar poate că o astfel de neîncredere în puterea spiritului de a face ordine e mai degrabă de tip… postmodern. Modernii cred, postmodernii nu cred, dar nu disperă. Marea naraţiune a istoriei a dispărut. Nemaivorbind de faptul că s-a ajuns la concluzia că orice sens e unul mai degrabă realizat, construit posterior, ba chiar postum. Trecutul e construcţia prezentului. Istoria chiar a existat cu adevărat sau e o construcţie a minţii noastre? A unit cu adevărat Mihai Viteazul cele trei ţări române sau le-a unit Bălcescu scriind Românii supt Mihai Voevod-Viteazul? Prin urmare, chiar există generaţiile literare sau sunt ele numai o proiecţie a câtorva dintre noi? Dacă vorbim de generaţii, deci de fenomene aflate în succesiune, înseamnă că faptele pot fi uşor ordonate, văzute, identificate. Asta ar presupune că exisă o mişcare centrală, un şuvoi dominant. Or, noi identificăm grupuri, izolate, paralele, unele dintre ele marginale, în absenţa unora centrale, dominante. Mutaţii, se produc, fără îndoială, e un vector central care propune mişcarea, dar e de văzut dacă cuvântul generaţie e cel mai potrivit pentru a le denumi. În absenţa unuia mai bun, îl putem utiliza. Dar după ce-i înţelegem fragilitatea, precaritatea şi neputinţele înşelătoare. Laurenţiu Ulici? El mai mult se juca, era un ludic. De ce generaţii şi nu promoţii? se întreba el. Şi pornea de la Eminescu, cu debutul lui din 1866, pentru a ajunge până în zilele noastre. Deşi nu chiar până în zilele noastre. Atunci chiar ar fi fost ludic şi vizionar. Dacă ar fi să vorbesc azi despre o istorie a poeziei româneşti, aş constata tocmai că dacă până la optzecism lucrurile încă mai sunt clare, am şi scris în acest sens…., căci există metamorfoze generate de cauze implicite fenomenului poetic şi de altele, sociale, politice, după aceea avem de-a face cu pulverizarea oricărei ordini. Or, pornind de aici, putem constata chiar că ordinea de până la optzecism e numai aparentă. Tot o construcţie a minţii noastre, de critic care stabileşte categorii, etape, dominante, constante. Eu n-aş cădea în această capcană, a istoriei, deşi mi-e mai degrabă greu să scap de ea, chiar cu riscul de a fi acuzat că sunt sceptic faţă de instrumentele cunoaşterii pe care le-a folosit omul modern. Şi mie îmi place să privesc de foarte sus şi să identific punctele nodale, traiectoriile, dar n-aş vrea să distrug, totuşi, factologia”.
