Actuala biserică a Mănăstirii Bistriţa a fost zidită de Alexandru Lăpuşneanu, după cum rezultă într-o inscripţie fixată sub stema Moldovei, în peretele sudic. Bistriţa a continuat să se afirme ca o puternică şi rodnică vatră de spiritualitate şi cultură medievală românească până în 1677, când Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, a închinat-o Locurilor Sfinte (Patriarhiei Ierusalimului), inaugurând o lungă epocă de înstrăinare şi nechibzuită gospodărire, pierzându-se cea mai mare parte din patrimoniu. Casa domnească a suferit pierderi ireparabile prin sacrificarea unor fragmente de frescă interioară originală, de mare valoare artistică, cu prilejul lucrărilor de restaurare din 1792. În timpul evenimentelor din 1821 toate construcţiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor şi au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii şi obiecte de cult. După aplicarea Legii secularizării averilor mănăstireşti din decembrie 1863 a luat sfârşit şi “epoca de închinare” a Mănăstirii Bistriţa, începându-se o acţiune de renaştere şi reconstrucţie datorită căreia străvechea ctitorie a redevenit vatra de cultură şi viaţă ortodoxă de altădată. În 1932, la 500 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor şi reaşezate pe latura nordică a gropniţei. Incinta mănăstirii este protejată de ziduri puternice de piatră, prevăzute cu metereze şi drum de strajă. Intrarea principală este arcuită sub un turn cu trei nivele: o încăpere cu boltă semicirculară la parter, un paraclis închinat Sf. Ierarh Nicolae la primul etaj şi o cameră la etajul superior destinată corpului de gardă. Paraclisul nu este pictat, în interior fiind un iconostas datând din secolul al XVIII-lea. În partea de miazănoapte se află turnul-clopotniţă zidit de Ştefan cel Mare în 1498, după victoria de la Codrii Cosminului obţinută asupra regelui polon Ioan Albert. Săpăturile arheologice au scos la iveală în colţul nord-vestic al incintei, aproape de clopotniţă, ruinele unei clădiri de piatră considerata a fi o casă domnească ridicată de Ştefan cel Mare o dată cu zidirea turnului-clopotniţă. În colţul sud-vestic şi în imediata apropiere a turnului de intrare, s-a păstrat o clădire de piatră din secolul al XVI-lea, intrată în tradiţie sub numele de “Şcoala Domnească”. Zidită cu prilejul lucrărilor de reînnoire iniţiate de Petru Rareş, clădirea a găzduit o fecundă şcoală de dieci, copişti, cântăreţi şi preoţi. “Şcoala Domnească” a funcţionat, până în veacul trecut, când au apărut şcolile parohiale şi când unica încăpere existentă aici a fost compartimentată în chilii. Restaurată în 1983-1984, vechea “Şcoală Domnească” de la Mănăstirea Bistriţa a fost transformată în muzeu. Biserica Mănăstirii Bistriţa are o singură turlă deasupra încăperii principale, iar între naos şi pronaos se află încăperea mormintelor, gropniţa care adăposteşte mormintele lui Alexandru cel Bun şi ale membrilor familiei sale. Mănăstirea păstrează icoana Sf. Ana, icoană făcătoare de minuni, ca amintire a strânselor legături pe care românii le-au întreţinut cu Bizanţul în prima jumătate a secolului al XV-lea, un dar al împăratului Manuel II (1391-1425) şi al soţiei sale Ana, făcut lui Alexandru cel Bun şi Doamnei Ana în semn de recunoştinţă pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic în timpul vizitei efectuate în Moldova. Despre icoana Sf. Ana se spune că “… această sfântă icoană la vreme de neploaie, scoţându-să cu litanie afară de mănăstire şi făcând o sfeştanie, până ce se întoarce în mănăstire numai ce plouă, de nu peste tot, dar câtu-i hotarul mănăstirii…”
Nicolae SAVA
