Traian Stănescu, actor societar de onoare al Teatrului Național “Ioan Luca Caragiale” Bucureşti, povesteşte în cartea lui Alexandru Lazăr “Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului” , cum a cunoscut-o pe inegalabila Maria Tănase. Repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț din anul 1961, Traian Stănescu prezenta spectacolele în care “Pasărea măiastră” cânta fiind acompaniată de o orchestră de țigani “care în timpul concertului se uita la EA ca la o sfântă”. (Ana MOISE)
“O zi frumoasă de toamnă, o zi cum numai la Piatra Neamț se poate vedea. Dintr-o birjă care vine la trap dinspre gară şi opreşte în fața teatrului, coboară elegant o doamnă cu o cutie sub braț. Am avut senzația că atunci când DOAMNA a pus piciorul pe caldarâm, oraşul a avut un moment de reculegere, de dulce sfială. Când a coborât cu celălalt picior au revenit toate la un «alt fel» de normal. În ziua aceea nu a mai căzut nici o frunză, din respect pentru EA. Concertul a fost cum erau concertele EI. Lua microfonul cu stativ în brațe, îl mângâia, îl blestema, îl suduia, îl iubea, îl dispărea, îl înălța, rar îl aducea pe podea. Am avut marele privilegiu să văd şi să ascult «minunea» din culise, de la pupitrul de regie, alături de Cristian Vasile. Eu prezentam spectacolele. Ei erau prieteni şi se cunoşteau de când lumea. Era emoționat. Plângea tăcut. Nostalgii? Regrete? La sfârşit, nu ştiu câte regrete de aplauze au fost, dar au fost multe, s-a tras cortina. Pe scenă orchestra de țigani (care în timpul concertului se uita la EA ca la o sfântă) tăcea vinovată. Maria Tănase a luat arcuşul concert-maestrului Botofei şi i-a altoit pe unde apuca. Cu dragoste. O sfântă nu loveşte cu ură. Îi muştruluia pentru că nu cântaseră exact şi precis. Ați văzut filme animate cu şoricei? Toți garoii… cu scripcile, arcuşurile, instrumentele şi capetele plecate spuneau în cor, la unison, «ai dreptate Coană Mario!». Rezultatul? La restaurant, la «Garofița», întregul ei gaj şi nu era puțin l-a împărțit cu ei. Asta înseamnă să fii o mare artistă-Doamnă!”. (Alexandru Lazăr, Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului)
Ştefan Augustin Doinaş la Piatra Neamț
În anul 1977, poetul Ştefan Augustin Doinaş, autorul remarcabilei lucrări” Mistrețul cu colți de argint”, a fost invitat de onoare al celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de poezie intitulat: “Pentru pace şi prietenie între popoare”. Evenimentul, la care au mai participat Ana Blandiana, Marin Sorescu şi Dorin Tudoran, s-a desfăşurat la Teatrul Tineretului. Oraşul Piatra Neamț a fost reprezentat de poeții Emil Nicolae şi Nicolae Boghian.
“Invitatul nostru de astăzi a fost mai întâi, după cum se ştie, unul dintre oaspeții de prestigiu ai recentului Festival Internațional de poezie. Iată de ce convorbirea care urmează are ca pretext chiar manifestarea de la Piatra Neamț.
– Aşadar, ce semnificație are pentru dumneavoastră un asemenea festival?
– Orice întâlnire de acest fel e un eveniment. Ea slujeşte, într-adevăr, cum spune şi genericul, pacea şi prietenia între popoare. Subliniază unitatea de simțire a creatorilor de valori poetice. Subliniază credința profundă în artă, în valorile ei, încrederea că există un limbaj, limbajul creației, care – deşi exprimat în cuvintele fiecărui popor – izbuteşte să fie unic pentru toți oamenii pământului. Să ne amintim de «Poeții» lui Blaga:
«Ei tac ca roua. Ca sămânța. Ca un dor.
Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor,
şi-apoi sub cântecul privighetorilor
izvor se fac în rarişte, izvor sonor».
– Convingătoare, după dumneavoastră, ca «formulă» de desfăşurare?
-Cred că formula trebuie lărgită şi diversificată. Alături de lecturile versurilor, festivalul ar putea cuprinde şi alte manifestări la fel de interesante. Ar putea include, de pildă, un simpozion, fie pe teme de creație, fie pe tema traducerilor poeziei. Sigur, cu o tematică stabilită în prealabil şi anunțată tuturor invitaților. În rest, Piatra Neamț, rămâne într-adevăr o gazdă ideală: frumoasă şi ospitalieră.
– Gazda aceasta vă spune ceva în plan literar?
– Vorbiți despre literatura de azi! Din păcate, nu-mi spune mare lucru. Poate fi şi vina mea: n-am mai fost de prea multe ori aici. Am ascultat în festival doi autori din Piatra Neamț, dar bănuiesc că există aici un cenaclu, ca pretutindeni în țară. Primul reper cu adevărat convingător rămâne însă acest festival la care am avut bucuria să particip.
– Ce poate conferi personalitatea spirituală, literară îndeosebi, unui oraş tânăr ca Piatra Neamț?
– Chiar tinerețea lui. Ea este foarte propice pentru crearea unei puternice vetre culturale. Un oraş tânăr înseamnă şi oameni tineri, energii şi pasiuni «deschise», receptivitate. Sunt sigur că aveți aici foarte multe talente. Trebuie doar descoperite şi încurajate. Iar aceasta devine posibil cu un nucleu de animatori, cu cât mai multe evenimente de tipul festivalului, printr-o conectare largă la fenomenul literar actual.
– Credeți că există provincie literară, asa cum există, în sens peiorativ, «provincie» şi «provincialism»?
– Nu cred că există, geografic, provincii literare. Provincialismul poate fi întâlnit peste tot, inclusiv în capitală; şi aparține veleitarilor, oamenilor lipsiți de talent, cu un orizont spiritual îngust. Astăzi, în oricare colț al țării pot apărea talente autentice. Ele pot găsi un climat favorabil, iar pentru a se afirma, n-au nevoie neapărat de capitală. Poate ajunge uneori şi un cenaclu, un cenaclu puternic.
– Credeți, deci, că cenaclurile mai pot «da» astăzi scriitori? Pot fi ele ceea ce erau vechile societăți literare?
– Cred că pepinierele adevăratelor talente rămân, şi acum, mai ales cenaclurile literare. Sigur, ele nu mai sunt ceea ce erau, de pildă, «Junimea» sau «Sburătorul», nu se pot numi societăți literare. Dar favorizează, şi astăzi, primele manifestări de talent, oferă un climat optim pentru descoperirea şi confruntarea valorilor. Ceva s-a schimbat, totuşi; în bine. Avem foarte multe cenacluri. Iar asta înseamnă că ele pot face educație literară, îşi pot apropia publicul cel mai larg. Văd aici şi o datorie. Cu atât mai necesară într-un oraş ca al dumneavoastră tânăr, în căutarea unei personalități literare proprii”. (Ceahlăul, sâmbătă, 21 mai 1977)
