Zoe Dumitrescu-Buşulenga, distinsa Doamnă a sufletului cucernic şi a duhului prielnic, ne-a primit, la Văratec, într-o duminică, după-amiază, în casa Măicuţei Frăsinica, unde se primeneşte rostirea şi se perindă veşnicia. Sub privegherea Domniei Sale, Văratecul, Filiorul şi Pădurea de Argint îşi pleacă ramurile întru înveşmântarea Verbului jertfitor. Săraci la sosire, dar, îmbunătăţiţi, la plecare, fericiţi am fost cei care am avut privilegiul de a asculta o mărturisire ziditoare.
– De ce tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi biserică?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Întrebarea mi se pare prea generală. Eu nu cred, sau nu vreau să cred, că toţi tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi despre biserică. Dar cei care nu vor să discute despre Dumnezeu şi despre biserică au nişte justificări, probabil, din punctul lor de vedere. Să ne gândim că aceşti tineri au trăit o parte din viaţa lor sub un regim ateist, că, în comunism, filosofia care se impunea era marxismul, materialismul dialectic şi istoric, care făcea abstracţie de Dumnezeu, contesta existenţa lui Dumnezeu, materia se năştea ea prin ea însăşi. Nimic nu ne lega de nimic, nu ne obliga la nimic.
Biserica a fost într-un fel îndepărtată prin ameninţările faţă de părinţi, care erau în diverse slujbe. Dacă tata avea o funcţie în securitate sau mai ştiu eu pe unde, şi chiar nu numai acolo, dacă era chiar profesor şi se temea să nu fie văzut că se duce la biserică sau se temea să afirme că-L cunoaşte pe Dumnezeu sau că doreşte să-L cunoască pe Dumnezeu, atunci, sigur, copilul nu comunica, în acest sens, cu părinţii. Părinţii se abţineau să vorbească în faţa copiilor despre Dumnezeu, chiar dacă ei erau credincioşi.
Am văzut astfel de cazuri. Pentru că, se ştie, copilul este cel mai sincer şi dacă se duceau la şcoală şi aveau cumva o profesoară sau un profesor, un institutor sau o institutoare atee şi copilul se scăpa: ”Tata s-a dus la biserică sau mama mi-a făcut cruce sau şi-a făcut rugăciunea.”
Dacă era şi, ferească Dumnezeu!, turnătoare persoana, atunci, imediat, părinţii erau sancţionaţi. De aceea se fereau să vorbească despre Dumnezeu în faţa copiilor. Se zice că, în general, copilul este cel care e mai uşor tras de limbă. Când germanii au invadat o parte din Franţa şi din Belgia, în ’41, şi voiau să afle unde sunt ascunşi cei din maquis, rezistenţii, întrebau pe copii şi copiii, neştiuturi, mai spuneau: ”Tata e în cutare loc…” Deci, eu încerc să aduc această justificare: că n-au avut educaţie religioasă, acasă, copiii, din pricina temerii părinţilor de sancţiunile pe care le putea impune regimul asupra lor.
Pe de altă parte, mă gândesc că, într-un anume fel, astăzi este o modă. Să mă iertaţi că spun asta; o opinie cu totul personală. Este o modă venită din Occident. Suntem un stat secularizat. Biserica e despărţită de stat, nu ne interesează. Statul nu este interesat de biserică, biserica n-are decât să se descurce singură. Franţa e demult secularizată. După Revoluţia Franceză, în orice caz, prin secolul al XIX-lea, Franţa a despărţit statul de biserică. Oricum, totuşi, romano-catolicii au fost mai duri decât noi şi mai represivi, într-un anumit fel. Ştiţi foarte bine că noi n-am avut ruguri în ţara noastră. Ortodoxia n-a cunoscut nici rugurile, nici inchiziţia. La ei, totuşi, în Occident, au fost mai serioase represaliile pentru cei care se abăteau de la credinţă. La noi, libertatea a fost foarte mare, dintotdeauna. Moda libertăţii absolute a trecut acum şi la noi, în nişte feluri cam triste, după părerea mea. Tinerii cred că sunt liberi, absolut liberi. Liberi să umble în pielea goală.
Iertaţi-mă, eu sunt, cum să vă spun, bolnavă de treaba asta. Trupul omenesc, care este cortul lui Dumnezeu, cum zicea Apostolul Pavel, trupul a început să nu mai fie socotit al lui Dumnezeu, Doamne, iartă-mă! Atâta expunere, atâta… şi televiziunea nu face altceva decât să… Ei au sentimentul că sunt liberi, dacă fac toate prostiile din lume, dacă umblă goi. Aţi auzit probabil că la Salzburg, când a fost întâlnirea miniştrilor, s-a dat Răpirea din serai de Mozart. Au dat-o autorităţile, guvernul austriac, pentru prim-miniştrii lumii. Şi se deschide cortina şi sunt doi cântăreţi în pielea goală: o doamnă şi un domn. Eu aş fi plecat din sală, n-aş fi plecat, încălcai protocolul, dacă ai fi plecat şi, mă rog, se supărau conducătorii Austriei, dar, oricum, mi-aş fi pus mâna la ochi, în semn de protest. Asta este un fel de manifestare a libertăţii. Manifestare a libertăţii la droguri. Am văzut în ziare statistici care m-au îngrozit: tineretul nostru care e preocupat de… sex. Eu sunt şi jenată să vorbesc despre treaba asta. Am citit în ziare însă, fără să vreau: tinerii, între 15 şi 17 ani, au declarat că ei sunt mai interesaţi de problemele sexului decât de învăţătură. Şi acesta este, probabil, un efect al libertăţii absolute, aşa cum o cred ei.
Mântuitorul şi Apostolii au zis: libertatea o veţi avea doar când veţi cunoaşte adevărul. Adevărul vă va face liberi. Şi adevărul, care este? Dumnezeu ! De-abia când vom fi în Dumnezeu, când îl vom fi cunoscut pe Dumnezeu, vom fi într-adevăr liberi. Toată sminteala aceasta a tineretului este o iluzie a libertăţii. Iertaţi-mă că vorbesc aşa, dar, nu fiindcă sunt un om bătrân. Nu, nu! Aşa aş fi vorbit şi în tinereţe.
A consemnat Gheorghe SIMON
