liviu ioan stoiciu

 Unul din poeţii importanţi prezenţi la Zilele Eminescu de la Botoşani a fost poetul Liviu Ioan Stoiciu, unul din dizidenţii adevăraţi ai regimului ceauşist şi un poet important al generaţiei optzeciste, unul din liderii ei, autor a peste 30 de volume de poezie, proză, teatru, jurnal, care are în palmares cele mai importante premii literare care se acordă azi în România. Este redactor la revista „Viaţa Românească” şi locuieşte la Bucureşti, dar s-a născut, la 19 februarie 1950,  lângă Piatra Neamţ, la Cantonul CFR de la Dumbrava Roşie, tatăl său fiind muncitor feroviar. A copilărit la Adjud, a locuit la Focşani (soţia lui fiind prozatoarea Doina Popa), a devenit, după Revoluţie, pentru scurt timp, preşedintele CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului provizoriu de la Bucureşti.

 Ce părere ai despre premiile literare? Consideri că instituţia premiilor funcţionează bine sau ar trebui să i se aducă unele corecturi la regulamente?

– Ai observat că premiile literare primite de scriitori nu au nici o importanță pentru critici, de drept? Contează opera, nu premiile conjuncturale acordate unei cărți. Nici o istorie literară (nici aceea a lui N. Manolescu) sau dicționar al literaturii române, general sau esențial (scoase de Academie) sau o carte de critică (nici impozanta „Literatură română de azi” a lui Ioan Holban, să mă refer la ultimele apariții „în materie”) nu face caz de premiile primite de autor. Premiile mângâie doar orgoliile triste ale autorilor, la un moment dat și au rolul de a fi jaloane într-un an editorial (în genul: e una din cele mai bune cărți ale anului trecut). Vorbim de premii acordate anual și care se uită de la un an la altul, n-au autoritate. Sigur, sunt premii și premii, unele acordate de reviste, altele de un festival literar, altele de… Congresul Național al Poeziei, sau premii acordate pentru Opera Omnia – singurul râvnit fiind cel de la Botoșani, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. Au prestanță și premiile Uniunii Scriitorilor din România (le las la o parte pe cele ale filialelor USR, contrafăcute) sau ale Academiei. Semnificația premiilor e dată de componența juriilor care le acordă, ele îi confirmă autorului premiat dacă a meritat efortul să scrie și să publice (dacă e cinstit cu el însuși). Din păcate, aranjamentele scriitoricești (la nivel de jurii, tot timpul coruptibile) au distrus credibilitatea juriilor. Pentru mine, premierile sunt previzibile. Știi din start că sunt premiați „șefii” în cadrul USR, toți talentați (cei ce au funcții și sunt influenți, de la conducerea USR la filialele USR și la revistele literare) și cei din „gașca” lor – natural, e invocată subiectivitatea, „prietenia”, solidaritatea „elitistă”, „compatibilitatea”, eventual recunoștința pentru banii publici atrași în contul USR de către un autor când USR era în faliment. Mai ales pe plan local, „în provincie”, premiile care se împart (de către filiale USR sau de către reviste sau festivaluri) nu au decât valoare sentimentală (mai ales că toată lumea trebuie premiată, în timp, să nu fie nemulțumiți), „centrul” nu crede în ele. Nu există criterii care să fie respectate la jurizare (cu atât mai puțin nu există regulamente), premiile se acordă după ochi frumoși și intrigi, în cea mai mare parte – neapărat, printre prietenii recompensați sunt premiați și unii, puțini, dintre cei ce merită (evidențiați de cronici literare), să dea credibilitate listei laureaților.

 Mult aşteptatele revizuiri literare anunţate de critica literară după 1989 nu au mai avut loc. Unii spun că ar fi avut, dar urmări nu se văd. Mai este ceva de făcut în acest sens?

– Câtă vreme viața scriitorului compromis public (e fost colaborator al Securității sau a fost ideolog al totalitarismului) nu afectează opera lui de valoare, e imposibil să desparți apele de uscat. Nu mai funcționează „est-etica” din primii ani ai postcomunismului, de după Revoluție, în lumea scriitorilor, revizuirile rulează în gol. S-a ajuns la paradoxul de a accepta că un scriitor a fost ticălos în viața publică, dar în particular a scris o operă mare. Moralitatea publică nu e valabilă în politică (ea e pe primul loc în percepția românilor de azi), de ce ar fi valabilă această moralitate publică în viața literară de la noi? „Oameni suntem, supuși greșelii”… Corectitudinea politică (o componentă a postmodernismului de toate zilele, extins) a reușit să relativizeze și acest aspect. Dacă te uiți la academicienii noștri D.R. Popescu-N. Breban-Augustin Buzura-Eugen Simion, toți au fost acuzați că au colaborat inclusiv cu structurile represive ale PCR, pe drept sau pe nedrept (Gh. Grigurcu e un judecător neiertător în acest sens), dar dacă-i excluzi din literatura română, te trezești că nu mai ai mari scriitori în viață. Și așa, după ce vor dispărea (datorită vârstei) cei patru academicieni-scriitori, ne vom trezi cu un gol în literatura română, care nu va mai avea cu ce să fie umplut (optzeciștii n-au statut de mari scriitori, deși ocupă primele locuri la premii și la receptarea critică pe genurile literare, iar douămiiști n-au operă). Dacă extindem demonstrația și-i excludem pe marii scriitori care au colaborat cu comunismul (în asta constă revizuirea literară), ai să vezi că fără M. Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu sau Marin Preda și Nichita Stănescu, literatura română nu are nici un haz… Revizuirile literare se vor axa de aici înainte numai pe modelul estetic (dacă are sau nu valoare opera scriitorului, schimbându-se natural gusturile critice, în timp, de receptare) și atât, demonstrându-se de-a lungul istoriei noastre literare că scriitorii au pactizat cu toate regimurile politice, în bine sau în rău, că n-au învățat din nici o lecție. Se va pomeni în biografie că autorul a fost colaborator al Securității comuniste sau al Siguranței dictaturii lui Carol II, sau că a fost ideolog al unor partide aflate la putere, ca fapt divers, lăsând cititorul să discearnă. Personal, blamez lipsa de caracter a scriitorului român profitor (el, ca personalitate publică, ar trebui să fie o conștiință morală la care te raportezi), pus în funcții, cu putere publică, oportunist, mare descurcăreț în toate vremurile. Pe de altă parte, mă tem că nenorocirea e alta: noile generații nu vor mai da doi bani pe literatura „estetică” scrisă până la ele, și va dispărea și spiritul critic estetic (o dată cu cititorii avizați ai marilor scriitori români ai secolelor XIX și XX, chiar dacă li se vor perpetua numele în manualele școlare).

 A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentDiplome de Vrednicie
Articolul următorToate drumurile francezilor duc la Piatra Neamț