Poetul Daniel Corbu, un nemţean ajuns la Iaşi (şi la propriu şi la figurat, deoarece e director adj. al Muzeului Literaturii Române), născut la Vănători-Neamţ, este licenţiat în filologie, autor a vreo 30 de volume de poezie, teorie literară şi eseu, premiat acum doi ani în urmă de Academia Română pentru poezie, fost organizator al Colocviilor de Poezie de la Târgu Neamţ în 1984, al Serilor de poezie de la Vânători-Neamţ, al Concursului de poezie „Grigore Vieru”, este director al revistei „Feed-Back”, al Editurii „Priceps Edit” etc. Ieri, ajuns pe meleagurile natale, ne-a acordat un foarte scurt interviu.
– Daniel, eşti iniţiatorul Colocviilor Naţionale de Poezie de la Târgu Neamţ. Ai vreo amintire care merită povestită şi cititorilor acestui interviu fulger?
– În 1984, când am organizat prima ediție a Colocviilor, eram foarte tineri și, vorba lui Maiorescu referindu-se la Junimea, credeam că în noi furnică dumnezeirea. Lucram întru frumos și bine și solidaritate. Eu aveam treizeci și unu de ani, eram instructor de teatru și poezie la Casa de cultură Târgu Neamț și, cu un an înainte, îmi susținusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema “Generația poetică 80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe profesorul și criticul literar Nicolae Manolescu. Ajuns la Tg. Neamț, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeților și criticilor literari tineri din întreaga țară. În carne și oase. Într-un oraș mic și frumos, vechi nod de căi cultural, unde s-a întâmplat să formăm o grupare poetică (Aurel Dumitrașcu, Gheorghe Simon, George Calcan, Radu Florescu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe) sau, cum ușor exagerat spunea Laurențiu Ulici, Școala de poezie de la Târgu Neamț. Așa s-a și fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei și din mirificul ținut al Neamțului. Colocviile au fost un prilej extraordinar de intercunoaștere scriitoricească. Pe la întrunirile de la Târgu Neamț au trecut cam toți poeții optzeciști: Matei Vișniec, Mariana Marin, Nichita Danilov, Ion Mureșan, Constantin Hrehor, Lucian Vasiliu, Dan Giosu, Alexandru Mușina, Elena Ștefoi, Ioan Pintea, Bianca Marcovici, Călin Vlasie, Dan David, Gheorghe Iova, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Vasile Tudor, Constantin Severin, Gheorghe Izbășescu, Magda Cârneci, Florin Iaru etc. Moderatori au fost Laurențiu Ulici, Marin Mincu, Mircea Martin. Dacă au fost evenimente ieșite din comun? O groază! Riscuri erau peste tot și mai ales când era vorba de un fel de banchet (în sensul grecesc al vorbei!) al gureșilor poeți. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiția scriitorului și despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Din această cauză ediția din 1988 a fost interzisă înainte cu câteva ore de a începe. Dar nimic nu se compară cu entuziasmul tinereții! Am continuat colocviile până la ediția a X-a, în 1993, când am considerat că ele și-au făcut datoria ca mod de rezistență intelectuală față de imbecilitățile sistemului politic, dar și ca identificare a generației la nivel teoretic, prin conferințele sau discuțiile de vădită seriozitate și responsabilitate intelectuală. Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate.
– Ai lăsat viaţa literară din Neamţ pentru cea de la Iaşi. Dacă ar fi să compari cele două experienţe, acum pentru care ai opta?
– Acum vreo nouăsprezece ani destinul m-a aterizat în curtea lui Creangă, la Bojdeuca țicăuană din Iași. În timp, târgul Iașilor mi s-a lipit de suflet ca marca de scrisoare, vorba unui cântec interbelic. Ce-i drept, sunt momente când prin Țicău sau prin Copou plutesc ca un înger. Aici mi-am scris cele mai spectaculoase cărți, între care și Viața de fiecare zi la Iași pe vremea lui Daniel Corbu povestită de el însuși. Am mai spus-o și altădată: Târgu Neamț este orașul în care m-am născut, Iașul orașul în care n-am murit încă. Deşi mi-am propus ca nici un rând din acest scurt excurs sentimental provocat de dumneata, Nicolae Sava, prieten ni peur ni reproche, să nu fie testamentar, nu mă pot abţine (şi nici nu-mi muşc limba!), la a spune că nu există loc mai bun de petrecut o moarte întreagă decât locul natal. În cazul meu, Vânătorii de Neamţ. Mă opresc şi scriu: Pe zi ce trece tot mai al tău/ pământule prieten/ am inventat cântece de adormit universul/ am îndulcit catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcându-te am trăit bucurii/ neruşinate/ bucurii de om singur/ dacă toate gândurile duc într-o carte/ fericită carte eşti pământule/ o moarte întreagă voi dormi în tine/ o moarte întreagă îmi vei albi oasele.
– Cine sunt scriitorii care te-au ajutat, la modul propriu, să devii scriitor. Te-aş ruga să-i evoci în acest scrut interviu.
– Primele poeme mi le-a publicat Constanța Buzea în revista Amfiteatru, de adevăratul debut într-o revistă (1979, România literară, care apărea săptămînal în 50.000 de exemplare) se face vinovat Laurențiu Ulici, iar de o susținere aplicată m-a bucurat poetul Cezar Ivănescu. Îmi amintesc bine că el a scris despre un manuscris al meu din 1981 ca despre o carte apărută. Iar în 1984, când mi-a apărut prima carte, Intrarea în scenă, scria în revista Luceafărul: ”Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o încredere în puterea magică a poeziei pe care o au doar cei aleși, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forță a tragismului, care-l personalizează și-i conferă originalitate.” Sigur, eram student la București în anii 1978-1983, am cunoscut pe marii poeți ai generației ’60 ( Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Grigore Hagiu) dar eu am fost atras în special de inovațiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care-am și băut câteva vodci!) și de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu.
A consemnat Nicolae SAVA
