La plecarea Părintelui Iustin plîng oamenii şi se veselesc îngerii.
La plecare Părintelui Iustin se aprind candele în biserici, dar mai ales se aprind candele în suflete. Cine l-a cunoscut, măcar o singură dată, are o lumină de sprijin în lumea asta şi în lumea de dincolo.
A făcut din rugăciune o potecă pe care mulţi oameni care rătăceau şi-au găsit sens vieţii.
A fost închis de oameni, în închisori vremelnice, pentru a putea vorbi de libertate ca răspuns al dragostei lui Dumnezeu.
De asta, răspunsul Părintelui Iustin la orice încercare a vremurilor, a clipei, a vieţuirii între semeni a fost unul singur: Dacă iubeşti pe Dumnezeu, cu dragoste netulburată de interese, orice piatră care te loveşte se preschimbă în floare, în duh.
S-a bucurat de fiecare încercare a istoriei, a vieţii ca de un semn al dragostei şi cercetării Duhului Sfînt.
Nu a trăit ca părinţii din pustie, departe de oameni, ci s-a îngropat în oameni pentru a face din pustia vremurilor şi a istoriei un loc suportabil.
A trăit între oameni iubindu-i pînă la capăt.
Viaţa Părintelui Iustin poate fi adunată sub cîteva adevăruri verificate continuu de la întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos:
Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;
Cîtă sfinţenie, atîta putere;
Cîtă putere, atîta credinţă;
Cîtă credinţă, atîta omenie.
Adrian ALUI GHEORGHE
