Pe parcursul lui 1907, după ruptura de redacţia „Semănătorului”, N. Iorga, căutându-şi liniştea în „scrisul românesc mai vechi”, a editat revista „Floarea darurilor”. A scris-o mai ales singur şi a numit-o astfel după una din cele mai cunoscute cărţi populare cu conţinut moralizator („Fiore de virtu” – Florenţa, 1491), ajunsă şi la curtea lui Ştefan cel Mare, în traducerea solului său, Gherman Valahul.
În numărul 2 al revistei, se află studiul „Vechile biblioteci româneşti – sau ce se citea odinioară în ţerile noastre”, în care este evocat şi meleagul nostru, ca piesă de bază în întreaga reconstituire: „Din ce s-a găsit acum câteva zeci de ani în Bistriţa Oltului şi în mănăstirea Neamţului ni putem da samă ce cuprindea o bibliotecă de mănăstire”. Regretând că-n ţările româneşti, n-au ajuns şi multele manuscrise greceşti şi slavone – „care s-au împrăştiat la nimicirea statelor bulgăreşti şi sârbeşti” ori „la prădăciunea nemiloasă a marilor oraşe bizantine Salonicul şi Constantinopole” -, Iorga aminteşte şi de ulterioarele risipiri din bibliotecile noastre mănăstireşti (sec. XIX), prin interesul nefast al colecţionarilor şi negustorilor cupizi sau chiar al unor aşezăminte publice… Revirimentul bibliotecilor mănăstireşti – arată marele cărturar – a prins a se întrezări din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a marii mişcări reformatoare a monahismului „începută la Dragomirna bucovineană şi urmată la mănăstirile Neamţul şi Secul” de luminatul monah ucrainean Paisie Velicicovschi (1722-1794). Acest pilduitor „om de credinţă, muncă şi ispravă, singurul făcător-de-bine şi ajutător al nostru pe care ni l-a trimis Rusia”, după cum scrie N. Iorga, gândind la ulterioara prestaţie „neortodoxă” a slavistului Al. Iaţimirschi (1873-1925), a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988, iar de cea română în 1992, sub numele de Cuviosul Paisie de la Neamţ, fiind prăznuit la 15 noiembrie (ziua morţii sale).
Înnoirea datorată lui Paisie constă în revigorarea „vieţii obşteşti” (obştejitia sau chinovia), context în care „fraţii se supun stareţului ca ostaşii căpitanului lor şi, trăind aceeaşi viaţă, îndeplinesc, într-o desăvârşită bună înţelegere, şi sarcini literare [ca traducători şi copişti]. În Moldova, obştejitia pare a fi pătruns şi la Bisericani, în aceleaşi părţi de munte ca şi lăcaşurile păstorite de Paisie [Secu şi Neamţ]”. Ilustrul istoric ne oferă şi propriile mărturii: „Acum câţiva ani, mai erau câteva cărţi în frumoasa mănăstire singuratecă, aşa de bine păstrată încă, a Secului. În 1900, eu însumi am ridicat de la Neamţ cărţile vechi, de curând cercetate şi prădate de Iaţimirschi, care zăceau prăfuite, dar în bună rânduială, într-o chilioară de la stânga porţii, supt cămările egumenului [stareţului]. Am dus Academiei, care a dovedit că ştie să se păzească de seminţia lui Iaţimirschi, aceste vechi volume cu scoarţele [copertele] de stejar învelite cu piele neagră, dar am lăsat pe rafturi, lângă tipărituri, destul de multe, îngustele caieţele în care Paisie însuşi sau ruşii lui copiaseră vechi tratate slavone sau lucrări ruseşti de teologie ori de biserică, mai nouă. […] Şi la Bisericani dădui de un întreg dulap cu cărţi, apărat prin lacăte bune şi de hoţi şi de cetitori; peste câteva luni, dd. P. Gârboviceanu, pe atunci administratorul Casei Bisericii, şi A. Lăpedatu le-au făcut drum către Bucureştii mântuirii”.
Constantin BOSTAN
