“Un prozator de formaţie realistă se bucură de tot ce i se întîmplă – totul fiind literatură viitoare”
– Ai debutat în SLAST, prin 1982, dacă nu mă înşel, fiind primit cu entuziasm de criticul literar Alex Ştefănescu. De ce nu ai confirmat imediat cu o carte?
– Astă întrebare îmi aminteşte de bunul meu prieten şi coleg de studenţie, Domnul Giurcă. Ratând el un examen la drept penal, pentru că, la întrebarea “Când se consumă infracţiunea de viol?”, la care ar fi trebuit să spună „În momentul intromisiunii”. El ştia răspunsul, dar nu în termeni tocmai ştiinţifici, deci a pronunţat, în disperare de cauză, sperînd să scoată un 5, formula populară. Dom’ profesor n-a avut milă de el, şi i-a zis aşa: Slab, domnu Giurcă, slab, nota 4. Te aştept să confirmi la toamnă. Cam aşa şi eu. Ce să confirm? Am debutat în SLAST, am fost lăudat de cel mai tare critic al tineretului (pe urmă am înţeles că Alex îi numea pe toţi „cel mai mare scriitor român”), am sărbătorit debutul cu grupa de studenţi dând autografe colegilor pe un ziar înroşit de zaibăr (ocazie cu care Domnul Giurcă a trântit în uşa camerei mele de cămin o călimară cu cerneală, făcând din toată încăperea un adevărat sanctuar de scriitor). Tot cu acea ocazie acelaşi Domn Giurcă a strigat tare: “Bă, Şefule, când ai să fii mare să-mi dai şi mie un apartament în Craiova” (până la urmă apartamentul l-a obţinut singur, fiind chiar procuror şef, pe când eu încă eram jurist de CAP). Va să zică, nu că mi-aş fi luat-o în cap, dar credeam, precum John, “valetul” meu din cartea despre Metrou, că, dacă tot sunt confirmat scriitor, voi sta acolo unde stau scriitorii, voi fi publicat, şi tot tacâmul. Ei bine, cartea a apărut după 26 de ani – atât mi-a trebuit ca să înţeleg cam cum se procedează – nu-ţi explic, ştii mai bine ca mine. A ieşit o ediţie frumoasă, bilingvă româno-franceză (version française: Emilia Chiriţă, merci beaucoup), desenată de Mihuţ – un mare artist, paginată de prof. Irinel Cozma şi tipografiată de Autograf – Cristian Diaconu. A fost o lansare ca o nuntă, la Hotel Ceahlăul, onorată de lume bună şi o mulţime de prieteni. Aşa vreau să iasă toate cărţile mele – o parte stau cuminţi la sertar, unele sunt în diferite forme/faze, prin mape sau doar în capul meu plin. Dacă voi înceta să mă mai joc prea mult cu anii, poate veţi primi câteva invitaţii.
– Dacă ar fi să faci un inventar al îndeletnicirilor pe care le-ai practicat, cam câte ar fi? Care ţi-a fost cea mai dragă?
– În cartea “CV 1/2” le-am enumerat cu detalii şi capitole separate pentru fiecare. Ar fi 23 de meserii şi ocupaţii, cu precizarea că, la pct. 23 scrie “mai e ceva?” Nu pot alege una ca fiind cea mai dragă, dar încerc un podium: 1. fierar-betonist; 2. şofer la pădure; 3. judecător. Ba nu, pune-le invers: 1. judecător; 2. şofer la pădure; 3. fierar-betonist.
– Cum te descurcai ca jurist pe la diferite întreprinderi de stat, înainte de 1989? Şi pe atunci justiţia era oarbă şi legată la ochi? Ai o amintire care ar merita povestită?
– În mediul juridic de azi, când cineva vrea să dea exemplu de jurişti slabi, spune: A fost jurist la CAP. Eu am fost jurist la CAP în două judeţe – doi ani la Suceava, doi la Neamţ, pentru că voiam musai să scriu o carte despre ţăranii români de atunci, un fel de Ion. Cartea nu a fost să iasă, nici nu va ieşi. Despre justiţie şi trecerea mea prin sistem va urma cel puţin o carte documentară şi una-două de proză. Deocamdată, vă supun interesului capitolul din “CV ½” despre perioada de jurist la Rădăşeni, capitol având un titlu care sigur nu merge într-un ziar. E vorba, printre altele, despre colectarea unui cadou consistent pentru mine, noul jurist, cadou constând în rezultatul unei ample operaţiuni de jugănire a porcilor la nivelul întregii comune. Am primit, va să zică, o căldare de delicatese pentru care pe atunci toţi românii stăteau la cozi imense de pe la ora 3 noaptea. Inclusiv ăştia care râd acuma de juriştii de CAP, sâc!
– Acum eşti, din câte am auzit, un “magistrat lichidat de sistem”. Care a fost adevărata pricină a acestei situaţii bizare, poate unică în ţară?
– Să nu dramatizăm. În primul rând, formula dintre ghilimele era un titlu jurnalistic. Pe urmă, este normal până la un punct ca, într-o activitate statală, administrativă, oficială, să fie statuate anumite formule, formalisme, formalităţi, stereotipuri de limbaj etc. E uşor de înţeles că un om cu deformare profesională de prozator cu condeiul zglobiu nu se putea alinia uşor pentru a scrie hotărâri judecătoreşti conform unor formule de-a gata pe care ar vrea să le impună unii responsabili din justiţie. Mai adăugând şi alte apucături ale mele, de exemplu aceea de a sta cu picioarele pe birou, sau de a merge pe bicicletă prin oraş la bustul gol şi cu şapca întoarsă – chestiuni ce au format obiectul unor dezbateri la nivel foarte înalt -, dar mai punând în calcul şi crima supremă, aceea de “a scrie la ziar” despre teribila reformă inversă care se face în justiţie de vreo douăzeci de ani, poţi să te întrebi cum de sistemul m-a suportat atâta şi nu s-a decis mai de mult să mă ejaculeze, vorba unui politician celebru. Altfel, se pare că am fost greu de lichidat, scăpând numai cu sancţiunea unei reduceri de indemnizaţie, şi aia inaplicabilă, pentru că între timp m-am pensionat, deci nu mai aveam indemnizaţie/salariu, ci acea faimoasă pensie nesimţită. În plus, un prozator de formaţie realistă, care nu prea ştie să imagineze, se bucură de tot ce i se întâmplă – totul fiind literatură viitoare.
A consemnat Nicolae SAVA
