pietricica turism

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Lucian Strochi (23 iulie 1950, Petroşani, judeţul Hunedoara) este scriitor, critic de artă, profesor. Este fiul Alexandrinei Strochi (născută Litvinov), telefonistă, şi al lui Boris Strochi, tehnician. Urmează cursul elementar şi liceul la Petroşani. În 1974 devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvind ulterior şi un curs postuniversitar de biblioteconomie. În 2003 îşi susţine doctoratul la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. A fost profesor la Tazlău, Luminiş, Piatra Neamţ, consilier (dar şi director) la Direcţia de cultură Neamţ, purtător de cuvânt la Primăria Piatra Neamţ şi Consiliul judeţean Neamţ, este autor a peste 30 de volume de proză, versuri, teatru, publicistică şi eseu. Din data de 6 iunie este deţinătorul rubricii “Artă plastică” în paginile Suplimentului literar-cultural al ziarului “Ceahlăul”, marcă înregistrată. Iată ce scria criticul literar Cristian Livescu despre poezia acestui autor român important: “Poezia lui Lucian Strochi oscilează între explorarea materiei lingvistice, ca relatare a îndrăznelii de a scrie, şi felul în care poetul se lasă vorbit, «cuvântat» de sinele lăuntric. Din acest punct de vedere, ea descinde din poetica lui Nichita Stănescu: acelaşi mod de a teatraliza actul rostirii, acelaşi fel de a conferi transparentă sentimentelor în concretul verbal (aşa-numita locuire în cuvânt), aceeaşi înnoptare a cuvintelor în textualitate. Cu elemente simple, de sorginte manieristă (între care nu putea lipsi oglinda), poemele se configurează ca într-un dialog monoton, incantatoriu, cu spiritul infinit, fără mult imagism, doar cu obsesia cuceririi semantice a lumii”.

– Lucian, eşti văzut în public destul de rar, doar pe la vernisaje sau atunci şi acolo unde ai un rol, un scop. Preferi masa de scris în locul masei de oameni? Te-au dezamăgit oamenii? Literatura nu te-a dezamăgit niciodată?

– Adevărul e că încep să preţuiesc tot mai mult timpul, pe care mi-l doresc tot mai mult al meu. Vreau să mă risipesc din ce în ce mai puţin şi în plus cred că publicul se satură la un moment dat să vadă mereu aceleaşi figuri, să audă aceleaşi fraze, idei, cuvinte. Nu, oamenii nu m-au dezamăgit niciodată, cu atât mai puţin literatura. Pentru simplul motiv că e inepuizabilă. Te poate dezamăgi o carte – chiar celebră -, dar dacă o reciteşti peste câteva luni s-ar putea să ai revelaţii. Iubesc literatura şi iubirea nu acceptă dezamăgiri.

strochi cicatricea

– Recent  ai împlinit 64 de ani? Te consideri un om, un scriitor împlinit?

– Categoric nu. Cum mă simt? Deopotrivă fericit şi îngândurat. Mă gândesc, de pildă, la faptul că mulţi dintre scriitorii români – dintre cei mai importanţi – nu au ajuns, spre nenorocul lor şi al literaturii române, la această vârstă. Aşadar, orice an adăugat vârstei actuale este un triumf al trupului meu asupra timpului, trup din ce în ce mai virusat de boli, din ce în ce mai ascunse, mai perfide, mai enigmatice. Categoric, nu. Vârstele ne au pe noi, nu noi avem o vârstă.

– De-ar fi s-o iei de la capăt, ce ţi-ai dori să faci într-o nouă viaţă? Peste care perioadă a vieţii de până acum ai vrea să treci fără să o mai parcurgi încă o dată?

– Nu mi-aş dori să o iau de  la capăt. Aş vrea să cred însă în metempsihoză. Dacă ar trebui să retrăiesc o nouă viaţă, aş vrea să evit câteva greşeli din această viaţă pe care le-aş fi putut evita cândva.  Nu am o asemenea perioadă. Mi-aş dori însă ca vârsta a treia să o trăiesc în formă, nu într-un scaun cu rotile.

– Ţi-e dor de ţinuturile natale, de oamenii pe care i-ai lăsat acolo, cândva – şi nu mă refer la părinţi, rude -, ai vrea să ştie că tu încă exişti şi te gândeşti la ei?

– Românii ştiau ei ce ştiau când au inventat sintagma genius loci (spirit al locului – de unde vine şi cuvântul geniu). Orice s-ar spune, suntem solidari cu locul naşterii. Mai puternici, mai inspiraţi. Mi-e dor de ţinuturile natale, acolo între munţi, locurile s-au schimbat prea puţin. Oamenii însă s-au risipit, unii au plecat în alte zone, alţii înspre alte zări, devii un necunoscut printre necunoscuţi. Prea puţini prieteni mi-au rămas acolo. E şi motivul pentru care îi iubesc din ce în ce mai mult. Şi ei ştiu asta şi… comunicăm.

– Unde ţi-ai dori să călătoreşti şi eşti convins că nu vei putea ajunge niciodată?

– Există ţări şi spaţii pe care oricine ar vrea să le viziteze: Brazilia, Mexicul, Argentina, Canada, China, Australia. S-ar putea ca măcar una dintre aceste ţări să mi se ofere mai târziu, în toată splendoarea ei. Cine ştie? Mi-aş dori însă să ajung ca şi în România să acopăr şi cele câteva pete albe care mi-au mai rămas.

strochi sonete

– La ce lucrezi, când crezi că ne vei procura o nouă surpriză editorială?

– Fiecare scriitor are un program de lucru, chiar dacă recunoaşte sau nu acest lucru. Eu scriu întotdeauna la mai multe cărţi. În acest fel nu mă plictisesc niciodată şi (cred!) că nu mă repet, că ideile, sentimentele, frazele sa pot refugia în cele mai diverse forme. Am o disciplină a scrisului destul de severă, dedic câteva ore bune în fiecare zi literaturii. Altfel nu se poate. Un scriitor nu poate intra în concediu. Aşadar acum lucrez la un volum de aforisme, intitulat “Gânduri-rânduri. 2222 de aforisme”, care urmează să apară în toamna acestui an. Cred că am ajuns la vârsta când pot scrie aşa ceva. Aforismul îţi cere o concentrare extremă, un deosebit simţ al limbii (şi al umorului), dar îţi dă o extraordinară relaxare. E şi o lecţie de stil pentru  poeme sau proze viitoare. Lucrez de asemenea la un roman intitulat “Rezervaţia” pe care îl am în cap de câţiva ani şi din care am scris câteva zeci de pagini. Merge mai greu pentru că şi ambiţiile sunt foarte mari, vreau să fie valoric peste “Cicatricea”. Îmi pregătesc o antologie de proză scurtă, “111 povestiri, un jurnal” (nu ştiu când va fi publicat), am mai scris şi vreo 20 de texte poetice. În rest, scriu cronici literare şi plastice, care însumate au conturat deja două volume. Cândva le voi publica, poate la anul.

– Un cuvânt de final pentru cei care se gândesc astăzi să te sune pentru a-ţi ura La Mulţi Ani!

– Cititorilor mei, care cred că sunt  şi  ai tăi, le urez multă sănătate, fericire, putere de muncă şi îi invit să-mi citească oriunde şi oricând rândurile scrise. Le promit că mă voi strădui să fiu cât mai aproape de exigenţele lor.

A consemnat Nicolae SAVA