Scriitorul Adrian G. Romila, deopotrivă critic literar şi prozator, este născut în ziua de 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, din Iaşi, secţia română-latină, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală la aceeaşi universitate. Volumul său, ”Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie” (Timpul, Iaşi: 2009) a obținut premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi. În 2010 a publicat volumul de eseuri de critică literară ”De-a dragostea și drumul. Stații de lectură” (Eikon, Cluj-Napoca). În 2011 a fost distins cu premiul pentru critică literară de către revista ”Luceafărul de dimineață” din București. Ultima carte e una de proză, ”În drum spre sud. Roman de aventură” (Brumar, Timișoara: 2012). Recent a apărut la Editura Tracus Arte din Bucureşti cu o nouă carte de proză, “Radio în zăpadă (proză ultrascurtă)”. În prezent este membru al Uniunii Scriitorilor din România, desfășoară o bogată activitate publicistică, deține rubrici permanente de cronică literară în ”Convorbiri literare” și „Luceafărul de dimineaţă” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.
Ai debutat cu poezie, te-ai lansat în critică literară, acum cochetezi şi cu proza? Care dintre cele două genuri literare va prima în viaţa ta?
– Da, am debutat în ”24 de ore”, suplimentul unui cotidian ieșean, cu poezie, selectat de poetul Lucian Vasiliu (directorul de acum al revistei ”Dacia literară”). Am și citit poezie în câteva ședințe de cenaclu, la Pogor și Dosoftei, primit cu destule rezerve. Pe bună dreptate. După, mi-am dat seama că nu am ce căuta în poezie, că vocația mea e mai teoretică, așa că am trecut la eseu și la cronică literară. Încet-încet am primit niște rubrici permanente, în reviste de la București și Iași, mi-am extins colaborarea și prin alte zone, așa că am devenit cumva mai cunoscut. Am debutat în volum cu un eseu de antropologie (lucrarea mea de doctorat), premiat de USR Iași, apoi am ieșit cu un volum de eseuri critice, binișor primit. Proza e un exercițiu ficțional la care am recurs rar, ca relaxare, ca autotestare, ca efort stilistic și antrenament imaginar. Cu povestiri scurte m-am antrenat, am publicat prin reviste, peste 20 de bucăți. Acum am scos romanul de la Brumar, care a avut o gestație de ceva ani, adică a tot fost rescris, până să apară. Peste 50 de ani mă văd tot scriind, dacă mai apuc, și aș vrea să fiu perceput ca scriitor, indiferent de genul în care mă manifest. Proza, eseul și critica sunt tot atâtea forme ale spiritului creator.
Cine ţi-a trezit pasiunea pentru scris şi citit? De unde vine?
– Pentru copiii și adolescenții crescuți în comunism (sunt născut în 1974), lectura era o formă de evadare, singura la îndemână, singura onorabilă. Dvs. știți mai bine ca mine asta. Am fost un devorator de cărți, mama avea o bibliotecă bună. Și am rămas astfel. De scris m-am apucat tot de prin școală, făceam compuneri originale, remarcate imediat de profesoara de română. La fel, în liceu eram printre puținii îndrăgostiți de umanioare (era un liceu de matematică-fizică, Liceul Militar de Marină, mai precis, din Constanța), deci preferatul profesoarei de română și candidatul tuturor concursurilor literare. ”Serios” de scris m-am apucat în studenție, unde țineam un cenaclu literar, prin sălile de curs, cu Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Șerban Axinte, Bogdan Crețu, Doris Mironescu… Frecventam și cenaclurile ieșene ”clasice”, la Casa Pogor, la Casa Dosoftei… Mai târziu s-a născut celebrul grup ”Outopos”, cu revistă și cenaclu propriu, din care colegii mei enumerați mai sus au ajuns critici literari și prozatori, mult mai importanți decât mine (cu excepția regretabilă a liderului nostru de atunci, Codrin Dinu Vasiliu, student la filosofie, o inteligență remarcabilă și un poet promițător, care s-a retras deplin în filozofie, după destrămarea grupului). Eu am rămas mai… discret. Întors în Piatra (am refuzat un post universitar, la catedra de literatură comparată și folclor), am avut norocul grupului viu de scriitori de aici, mai ales al lui Adrian Alui Gheorghe, prin care m-am menținut în formă, în public. A fost între noi o simpatie la prima vedere, dacă pot spune așa.
Eşti unul din criticii literari apăruţi brusc acum un deceniu. De ce ai ales să te lansezi în Capitală, (revista ”Luceafărul”), când aveai atâtea reviste în preajmă?
– Trebuie, totuși, să ieși din provincie, dacă vrei să exiști, ca scriitor, și o revistă centrală e o asemenea ocazie. Am scris și pentru Iași, și pentru Cluj, și pentru Botoșani, pe unde am avut deschideri. Ba chiar, la un moment dat, am avut vreo două eseuri mai sobre în regretata ”Idei în dialog”. Asta mi-a confirmat, în primul rând, că nu muncesc degeaba și că sunt eligibil, chiar dacă stau în provincie. Acum primesc invitații de a răspunde la anchetele ”României literare”, uneori, așa că sunt mulțumit. Și văd că și alți scriitori din Piatra (Adrian Alui Gheorghe, Emil Nicolae, Vasile Baghiu, dvs., Cristian Livescu) sunt ”centrali”, sunt chiar de mai de mult. Mă bucur și mă onorează că fac parte dintre ei. Acum contează, cred, cât de bine scrii, nu unde stai, neapărat. Există internetul. La ”Luceafărul” am fost recomandat de Adrian Alui Gheorghe, așa am intrat printre bucureșteni, mai apoi (de altfel, Adrian mi-a deschis multe ”uși”, ca optzecist clasic, încă în viață și-n istorii literare). Am primit două premii de critică literară de la ”Luceafărul”, odată sub Marius Tupan, altă dată sub noua echipă a lui Horia Gârbea. Dar, când a fost să pun umărul la un proiect cultural local, nu am dat înapoi. Am fost în echipa redacțională de la mai vechea ”Antiteze”, acum sunt la ”Conta”, contează să nu abandonezi și să-ți faci treaba bine. Să scrii valoros.
A consemnat Nicolae SAVA
