pietricica turism
serbarile zapezii

Stimate domn, în urmă cu ceva vreme, am luat la cunoştinţă de un articol, intitulat „Măcelărirea poporului român”, publicat în presa locală, reacţie a unor feţe bisericeşti faţă de politica Ministerului Sănătăţii şi de reglementările acestuia privitoare la transplantul de organe şi ţesuturi. Care este părerea dvs., ca medic şi cetăţean?  

Mărturisesc că şi eu am fost surprins de această filipică şi, mai ales, de etichetarea unora dintre activităţile de acest gen, ca acte anticreştineşti. Fără îndoială că privim adevărul cu proprii noştri ochi, dar fiecare dintre noi are obligaţia să se apropie cât mai mult de un adevăr general acceptat, care să construiască şi nu să dărâme. Şi trebuie să vă spun că, dacă mă pronunţ asupra acestei teme, o fac mai puţin ca medic şi mai mult în calitate de cetăţean. De fapt, răspunsul la întrebarea dvs. se află în catastrofa recentă a helicopterului căzut în zona Si­biu­lui. Au murit opt oameni, dar doi supravieţuitori au arsuri pe mari suprafeţe corporale, pentru care singura salvare este acoperirea cu piele, respectiv un transplant de ţesuturi. Se poate numi aceasta o acţiune anticreştinească? În niciun caz! Ne putem întreba: «Oare de unde vine pielea necesară? Nu cumva de la rude sau de la nişte cadavre, cu acceptul celor în drept? Putem uita că transfuzia de sânge a salvat de-a lungul timpului un număr uriaş de vieţi sau a făcut posibile intervenţii de cea mai mare amploare?» şi aşa mai departe.

Nu dispreţuiesc, Doamne păzeşte, ideile cuiva şi, cu atât mai mult, ale sfinţilor pă­rinţi, după cum nu mă erijez în apărătorul Ministerului Sănătăţii, care are păcatele lui, şi nici în avocatul diavolului. Şi dacă încerc să desluşesc, pe cât posibil, odată cu cititorul şi pentru el, ce este adevăr sau exagerare, ce poate fi ac­cep­tat ori nu, ca şi binele sau răul în fapte şi intenţii, este pentru a îndepărta unele um­bre sau nedumeriri. Toate acestea, mai puţin de pe poziţia specialistului şi mai degrabă a omului de rând, care nu poate rămâne in­di­fe­rent la discuţiile pe această temă, tocmai pentru ca oamenii mai puţin famili­ari­zaţi cu no­ţiunile vehiculate, să poată să înţeleagă şi să judece singuri toate câte sunt de judecat şi de ho­tă­rât. Încer­ca­rea mea nu este deloc întâmplătoare. Ministerul de resort, a cărui prin­cipală pre­ocu­pare perenă şi ac­tu­ală este să-şi acopere goliciunea şi nevoile cu plapuma mult prea scurtă de care dispune, ex­ce­lează prin darul nemai­pome­nit de a-şi compromite propriile acţiuni, prin măsuri ne­in­spi­rate şi, mai ales, fără a pregăti ma­rea masă a cetăţenilor cu privire la acţiunile care îi pri­­vesc. E­voc, în acest sens, modul la­men­tabil, ruşinos şi nu mai puţin condamnabil în care a compromis acţiunea de vacci­nare a fetiţelor de 11 ani pentru prevenirea can­ce­rului de col ute­rin, ratând o ocazie uriaşă de a-şi dovedi interesul pentru sănătatea oamenilor. Lucrul e valabil şi pentru activităţile de transplant.

– Revenind la reacţia amintită, noi, ca naţie, unde ne aflăm, totuşi?

Trebuie să spunem că, faţă de numeroase alte ţări ale lumii, în care transplantul de organe şi ţe­su­­turi are o vechime apreciabilă, funcţionează din plin şi progresele vizate privesc perfecţionarea lui, noi am demarat târziu, decalajul dintre noi şi ţările civilizate este important şi, bineînţeles, în detri­mentul concetăţenilor noştri. Din acest punct de vedere, se poate spune că ne aflăm încă la începuturi, mai ales din punct de vedere organizatoric, din moment ce, față de teritoriu şi populaţie, numărul de centre de specialitate este mic, dacă asemenea luări de poziţie ca şi cel enunţat sunt posibile, în vreme ce Registrul Naţional de Transplant a fost înfiinţat doar de câţiva ani şi este, din păcate, prea puţin vizibil. Prea puţină lume ştie de existenţa lui şi puţini sunt la curent cu activităţile respective, cu posibilitatea (nici dacă am spune „datoria” nu ar fi incorect) de a deveni donator de organe şi ţe­suturi sau chiar beneficiar al acestuia. Totul suferă de o lipsă de popularitate flagrantă şi greu de explicat.

Organele noastre de resort ar trebui să desfăşoare o activitate de informare şi de educare mult mai am­plă şi susţinută, orice act medical ar trebui dublat de un rapel de aceste gen, încât oamenii să-şi spună cuvântul, să-şi poată exprima, în deplină libertate şi stare de conştiinţă, încă din timpul vieţii, acordul ca, după decesul lor, un organ, mai multe sau toate să intre în circuitul trans­plan­tului, indi­fe­rent de primitor. Numai astfel, activitatea de transplant îşi va căpăta aura de etică, moralitate şi umanitate, cu care toţi suntem datori. Pe bune, cum spun tinerii noştri, nu e posibil să-ţi arunci privirea indiferent unde, pe ziduri, autobuze, tramvaie, ca să nu mai vorbim de numeroasele emisiuni de televiziune, fără să dai de tot felul de reclame sau îndemnuri la câte lichide, sare sau fructe să consumi. Niciun cuvânt despre donatorii de organe.

– În profesia dvs., v-aţi confruntat adesea cu hotarul dintre viaţă şi moarte. Cum ar trebui privită, din punctul de vedere al vieţii, activitatea de transplant?

Stimată doamnă, în decursul istoriei, foarte curând chiar, omul şi-a pus între­bări legate de ceea ce se întâmplă după moartea lui. Cu sufletul şi cu trupul. Dacă problemele atât de complexe şi variate ale sufletului sunt încă departe de a fi elucidate, soarta trupului a fost descifrată mult mai aproape de adevăr încât, în linii mari, ştim ce se întâmplă cu acesta până când ajunge să se «desfacă în cele din care a fost făcut», ultimul termen fiind osemintele, mai rezistente la asaltul naturii. Printre activităţile de restabilire a sănătăţii şi, în con­se­cin­ţă, de ameliorare şi prelungire a vieţii, con­ceptul folosirii ţesuturilor sau organelor umane deţine un dosar ex­trem de voluminos, ca domeniu de vârf al cercetării şi al medicinii practice. Practica transplantului nu contravine spiritului uman, nu poate fi socotit un act anticreştinesc, ba dimpotrivă, cred că ilus­trea­ză în cel mai înalt grad iubirea de aproape.

Personal, consider că un organ sau ţesut al unei persoane decedate sau fără speranţa continuării vieţii, trans­plantat la o alta aflată în pericolul de a-şi pierde via­ţa, nu înseamnă altceva decât perpetu­a­rea/ continuarea vieţii, cu nimic diferită conceptual şi moral (sigur, la alte dimensiuni) de prelungirea vieţii unei mame în propriul prunc. O întrebare firească se impune: este oare mai uman şi mai moral să-mi las trupul lipsit de viaţă pradă putre­zi­ciunii, care înseamnă, de fapt, viaţă pentru alte fiinţe pe care nu le vedem, decât să dau o parte din ţesuturile sau organele mele, unui semen de-al meu aflat în pericol de moarte, spre a-şi continua viaţa? Cred că aici se află placa turnantă a transplantului, a transmiterii vieţii către un semen, atâta vreme cât propriile şanse de a continua viaţa sunt nule. Aşa trebuie sau e bine să fie privită donarea de organe şi ţesuturi.

 – Cu toate acestea, este corect, moral sau uman să enunţi o lege care să te oblige să-ţi donezi, chiar după moarte, organele, pentru a fi folosite de o persoană necunoscută?

Nu, nu, sigur că nu poate fi vorba de moralitate a unei asemenea legi şi nici nu cred că o astfel de lege poate fi promulgată. Întrebarea trebuie reformulată şi în sprijinul ideii de bază, trebuie să spunem că orice individ se poate afla în două ipostaze. Total diferite: una este aceea în care actul în sine nu înseamnă punerea în pericol a vieţii şi sănătăţii proprii (cum este cazul pentru sânge, piele, măduvă osoasă, rinichi, plămân, os, parte din ficat etc.), trans­plan­tul de­curgând odată ce donorul îşi dă consimţământul, situaţie în care lucrurile sunt mai clare şi asupra căreia nu insistăm. Cea de a doua, aparţine eventualităţii în care subiectul şi-a pierdut viaţa şi el devine donator, fie prin acordul membrilor de familie, fie printr-un consimţământ asumat şi înre­gistrat încă în decursul vieţii sale, eventualitate similară cu un testament. În această a doua ipostază survine însă o altă problemă de esenţă şi anume declararea stării de moarte. În această circumstanţă sunt posibile erorile şi abuzurile. Tocmai din acest punct de vedere, trebuie să deosebim moartea clinică, reversibilă în anumite condiţii şi moar­­tea cerebrală, definitivă şi ireversibilă. Moartea cerebrală semnează moartea globală a individului. In­sis­tăm asupra acestei morţi (evocată de semnatarii reacţiei publicate), arătând că ea survine după puţine minute (5-8, ma­ximum 10) de lipsă completă a oxigenului, când structurile cere­brale sunt compromise definitiv, oricât am menţine, cu aparate, respiraţia, circulaţia, digestia sau celelalte funcţii. Dar în lipsa activităţii cerebrale nu se mai poate vorbi de viaţă.

– Există criterii absolute de declarare a stării de deces?

Da, există criterii bine fundamentate, fără greş, şi din acest punct de vedere s-au realizat progrese extrem de im­por­tante, încât să se reducă sau să elimine ambiguităţile sau abuzurile posibile.

– Sfinţii părinţi condamnă transplantul, îl apropie de practicile na­ziste.

Nici vorbă. Practicile naziste nu erau decât justificarea altor modalităţi de a lua viaţa cuiva, nu erau fundamentate ştiinţific, nu respectau cerinţele minimale ale unei cercetări, dovadă că nu au dus nicăieri. Ele sunt şi trebuie, cu dreptate, condamnate.

– În articolul incriminat, este dezavuată posibilitatea ca un organ să poată fi folosit de către o persoană din altă zonă a lumii.

Eroare! Atâta vreme cât lucrurile se petrec la lumina zilei şi exclud crima sub orice formă, fiind vorba de reciprocitate şi de interrelaţionare a serviciilor de transplant ale tuturor ţărilor, modalitatea respectivă înseamnă că acelaşi principiu este valabil şi pentru cetăţenii noştri, care pot primi organe din alte zone ale lumii. Îmi amintesc un film extrem de apreciat, de acum 50-60 de ani, în care era redată odiseea unui organ care făcuse o călătorie fantastică, în care se implicase o întreagă armată de oameni care îşi puseseră viaţa în pericol numai pentru ca organul respectiv să ajungă la primitor, demnă demonstraţie de solidaritate umană.

– Credeţi că activitatea de transplant ar putea fi împiedicată în vreun fel?

Evident, lipsa de educaţie şi cunoaştere, extremismul şi dezinformarea, interpretările hazardate şi bigotismul sunt inamicii tuturor activităţilor benefice omului şi nici transplantul nu face excepţie.

De fapt, chiar autorii reacţiei în discuţie oscilează în susţinerile lor, acceptă transplantul, dar enunţând unele principii: «atât donatorul, cât si primi­torul să fie creştini ortodocşi» (ce facem cu ecu­me­nismul ?!?)… «donatorul să nu moară prin donare» (principiu sub­înţeles), «primitorul să fie în reală nevoie de transplant» (altfel de ce l-ar face ?), «transplantul nu se poate face fără acceptul duhovnicilor celor doi» (?!?), ceea ce ne înde­păr­tează de esenţa lucrurilor. Credem că mai aproape de adevăr este, totuşi, Patriarhia Ro­mâ­nă, care susţine şi binecuvântează trans­plantul, ca o formă de speranţă de viaţă.

– În final, dvs. personal, v-aţi înscris în Registrul Naţional? Ce le recomandaţi cititorilor noştri?

Sincer, nu sunt înscris. În afara criteriilor de vârstă şi de uzură organică sau suferinţe, care nu pot fi ignorate, dacă nu am făcut-o, nu este fiindcă sunt împotriva înregistrării mele ca donator de organe şi ţesuturi, ci pentru că procedurile adoptate sunt migăloase, dificile şi laborioase, dincolo de con­sim­ţământul explicit, pe care ministerul încearcă să-l obţină şi la care sper să se ajungă. Cât priveşte cititorii, îi îndemn ca atâta vreme cât nu sunt opriţi de anumite credinţe sau principii şi consideră că îşi pot prelungi viaţa într-un semen, să nu stea la îndoială să se înscrie în Registrul de donatori. Înainte de orice, este o faptă creştinească.

A consemnat Oana IOSUB-TOMA

1 COMENTARIU

  1. Inca o data doctorul Razesu se dovedeste un om inteligent, educat, tolerant, cu experienta de viata! Mai multi astfel de oameni si am fi o societate mai normala.

Comments are closed.