pietricica turism

Stimată doamnă Draga Olteanu Matei, aţi fost invitata de onoare a ediţiei din acest an a manifestărilor „Sadoveniana”, desfăşurate în spaţiul evocator al Hanului Ancuţei. Ce afinităţi aţi avut cu opera marelui prozator? Ştim că, între altele, aţi semnat scenariul unui film după o cunoscută scriere a sa…

– Într-adevăr, vreau să vă spun că m-am bucurat foarte mult de invitaţia ce mi-a fost adresată de Societatea Scriitorilor din judeţul Neamţ şi Fundaţia „Hanul Ancuţei”, de a participa la „Sadoveniana” din această toamnă, manifestare cu tradiţie de câteva decenii în Neamţ. Am avut o admiraţie statornică faţă de Sadoveanu şi ea avea să se vădească într-un scenariu de film la cunoscuta sa carte pentru copii „Dumbrava minunată”. Trebuie să vă spun că eu, ca pregătire, sunt actriţă de film: am absolvit, în 1956, Institutul de Cinematografie din Bucureşti, cum era atunci, deosebit de cel de Teatru, iar acolo, printre altele, am învăţat cum se concepe, cum se scrie un scenariu de film. Am avut multă vreme în gând să fac acest scenariu la „Dumbrava minunată” şi am lucrat, prin anii ’70, vreo trei ani la el, ca să fie aşa cum trebuie. Eram foarte mulţumită de ce a ieşit şi chiar am realizat numeroase desene, pentru anumite scene, ca să fie de folos regizorului.

draga olteanu matei

N-aţi fost tentată să preluaţi şi sarcinile regizorale?

– Staţi să vedeţi. Pe atunci, scenariul unui film, ca să intre în lucru, trebuia să treacă prin mai multe comisii de avizare. Una din ele mi-a cerut să aduc acceptul familiei autorului, al moştenitorilor săi; se respectau astfel drepturile de autor. Am aflat că doamna Valeria Sadoveanu, soţia scriitorului şi deţinătoarea acestor drepturi de succesiune, se afla în vacanţă la mănăstirea Văratic, aşa că am căutat-o, i-am explicat ce vreau şi că doresc să-i citesc chiar eu scenariul, ca să-i pun mai bine în valoare calităţile. Doamna Valeria a adunat într-o după-amiază familia şi eu, emoţionată, am început lectura. Ea stătea în faţa mea, ca o stană de piatră, serioasă, încruntată, nici o reacţie nu se citea pe chipul ei, aşa că nu ştiam dacă-i place sau nu… Eu citeam înainte… iar la sfârşit, s-a ridicat şi m-a felicitat cu căldură pentru ceea ce făcusem. Nu mai spun că soţul meu a avut grijă să împartă celor prezenţi desenele mele ilustrative, ceea ce dovedea dorinţa de a se realiza un film de succes în rândul copiilor. Semnătura de accept era astfel primită.

 Ce a urmat? Filmul a intrat în lucru…

– Din păcate, regizorul desemnat să transpună scenariul – regizor destul de acomodat cu exigenţele filmului pentru copii – nu prea ştia mare lucru despre Sadoveanu şi personajele sale. Eu doream să fie un film cât mai sensibil, pe voia şi pe sufletul copiilor, să le placă şi să-i bucure. Regizorul a găsit o fetiţă cam nepotrivită pentru rolul Lizucăi, fiica unui actor din Piatra Neamţ. Era jucăuşă, dar cam distrată, fără fior melancolic, cum îmi doream eu. Nu mai spun că, întâmplător, am vizitat atunci parcul celebru din Hemeiuş, lângă Bacău, unde am descoperit o scorbură fabuloasă a unui copac, foarte potrivită – gândeam eu – pentru scenografia „naturală” a unor episoade. I-am comunicat regizorului această descoperire, iar acesta a venit acolo îndată cu echipa de filmare, în plină vară, au stat vreo trei luni, până prin octombrie, dar din păcate au ţinut cu „pâlnia de argint” a lui Bacchus şi mai puţin cu filmul, încât până la urmă n-au filmat nimic: a fost preferată o dumbravă construită în platou, cu frunze aurii şi argintoase, în locul naturii generoase, cum intenţionam eu.

Aşadar, forma finală a filmului nu v-a încântat de loc…

– Când l-am văzut, am suferit atât de mult, încât n-am mai vorbit cu regizorul timp de 15 ani. Am fost foarte dezamăgită! Şi la premieră, la Scala, familia Sadoveanu a fost plasată undeva, într-un colţ de sală, fără să i se acorde cinstea ce i se cuvenea. Iar fetiţa care interpreta eroina filmului era şi ea în afara evenimentului, n-a rezonat nici o clipă cu momentul deosebit pe care îl trăia.

Să spunem cititorilor – spre a risipi enigma – că este vorba de regizorul Gheorghe Naghi, nemţean şi el, că în 1980 „Dumbrava minunată” a avut un spectacol de gală la Piatra Neamţ, unde se organiza din iniţiativa aceluiaşi cineast, un festival al filmului pentru copii… Dar, se pare, el s-a dovedit neinspirat la acest film.

– Aşa este. Jucasem într-un film al său mai vechi, „D’ale carnavalului” un rol „mic”, dar la care ţin mult şi acum. Îmi face plăcere să spun că fac parte dintr-o generaţie de actori pentru care nu existau roluri mari sau roluri mici, ci roluri care trebuiau bine jucate, bine interpretate. În ceea ce mă priveşte, am fost o actriţă care a vrut să-şi facă datoria cum se cuvine faţă de public, în film sau la teatru. Mari sunt rolurile scrise de mari dramaturgi. Important e să joci bine şi cinstit, cât mai aproape de adevărul autorului… Tot aşa am jucat un rol de mică întindere, de ţigancă, în filmul „Fraţii Jderi”, realizat de Mircea Drăgan, în 1973, din care episodul cu mine s-a filmat chiar aici, în incinta Hanului Ancuţei. A fost adusă pentru asta o şatră întreagă, cu ţigani îmbrăcaţi pitoresc, al cărui bulibaşă, foarte activ, ştiu că are acum un băiat în Parlament, pe nume Răducanu, dacă nu mă înşel. Scena a fost foarte reuşită, antologică în felul ei, şi mi-a rămas întipărită în memorie. De altfel, tot filmul „Fraţii Jderi” s-a bazat pe asemenea reconstituiri autentice de epocă. Mă uitam acum în Hanul Ancuţei şi parcă-i vedeam pe colegii mei, tineri, aevea, în forfota filmărilor. Pentru filmografia privitoare la opera lui Sadoveanu, „Fraţii Jderi” rezistă, este o creaţie de referinţă…

Interviu realizat de Christina LIVESCU