* interviu cu actorul Vasile Muraru
Născut la Piatra Neamţ, la 14 noiembrie 1956, dar originar din Doina (Girov), Vasile Muraru a făcut studiile primare în comună, cele liceale la „Petru Rareş”, după care a absolvit (la clasa profesorului Dem Rădulescu) Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. La împlinirea vârstei de 57 de ani şi săptămâna trecută am publicat primele două părţi ale unui amplu interviu. Continuăm astăzi cu atmosfera de la Liceul „Rareş, examenul la IATC şi amintirile din perioada facultăţi.
– Ai absolvit “Rareşul”. Se fuma în liceu şi pe atunci? Cum te-ai descurcat cu ştiinţele exacte, tu fiind, totuşi, un visător?
– Da, se fuma şi atunci, dar eu nu fumam. Chiar la începutul liceului, fiind clasă de biologie-chimie, doamna profesoară Bârlădeanu pregătea fetele la biologie, la anatomie, pentru a intra la facultăţile respective. Văzându-mă că sunt din aceeaşi clasă de biologie-chimie, a crezut că dau şi eu examen cu ele, tot la acele facultăţi. Când a venit Crăciunul avem media 3,66 la biologie pe primul trimestru. Aoleu! Pe al doilea trimestru am scos-o spre cinci şi ceva, spre 6. Şi vine doamna Bârlădeanu la o serbare la teatru cu soţul, care era secretar cu propaganda la judeţ, unde mă vede pe scenă cum imitam eu pe Amza, Nea Mărin cum vine el, cică la Teatrul Tineretului. Eu imitam pe toţi, pe Amza, pe Nicoară, pe mulţi actori din TT. Şi mă vede. După spectacol îmi zice: măi băiete, dar tu de ce nu-mi spui că dai la teatru şi nu la medicină? Zic, da, vreau să dau la teatru, asta e situaţia. Păi atunci, îmi zice, vezi-ţi de treaba ta că nu mai am treabă cu tine. La chimie, la doamna Irimia, la fel. M-au lăsat în pace la aceste obiecte. Îmi dădeau notă de trecere.
– Care dintre profesorii tăi te-au ajutat, la modul propriu, să ajungi unde ai ajuns?
– Învăţătorii m-au ajutat să ajung la liceu. Ei au fost primii mei călăuzitori, în afara faptului că m-au ajutat, mi-au îndrumat primii paşi. Apoi profesorii. Mi-a plăcut istoria şi geografia, la şcoala generală. Domnul profesor Zaharia atâta dragoste ne-a insuflat pentru aceste obiecte încât şi acum, după atâta timp, dacă nu citesc o carte cu subiecte de geografie sau de istorie pe săptămână simt că am pierdut ceva. Mi-au prins foarte bine aceste obiecte în viaţă. Pe urmă am avut noroc şi de profesorii de română de la şcoala generală. Un fost coleg de-al meu, nepotul profesorului, începuse să citească. Lua cărţi de la bibliotecă. Mi-a dat şi mie. Am foarte fericit când am descoperit ce minunăţii afli din cărţi. Am mers şi eu la bibliotecă. Ţin minte că pe acea vreme, când începusem să-mi fac bibliotecă, am făcut şi un schimb foarte avantajos: am luat “Cei trei muşchetari” de la un vecin pentru o oală cu lapte acru.”Îmi dai olăreţul, îţi dau cărţile”, mi-a zis foarte tranşant. Am mers repede la mama , i-am dat olăreţul, am luat cărţile şi dăi citire. Uşor-uşor mi-am făcut bibliotecă singur. Şi citeam: ţineam cartea de şcoală în faţă iar dedesubt pe cea de citit în spate. Se mira şi mama: cum Dumnezeu de învaţă băiatul meu atât de mult, nu se mai duce la joacă cum făcea înainte toată ziua. Până m-a prins. Dar pentru meserie m-au ajutat mai ales alţii. Importantă a fost întâlnirea cu Dinu Manolache, care m-a dus la Sandu Lazăr, actorul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, care a băgat mai multă carte în mine, mult mai multă decât credeam eu că am. Numai când m-am mutat şi am numărat sacii plini cu cărţi – 24 erau – mi-am zis: Doamne, mult am mai citit! Asta, până la facultate. Pe urmă am intrat în meserie, cum se zice. Furam meserie de la alţii, de la fel de fel de actori. De la toţi câte puţin. În fiecare seară eram la alt teatru din Bucureşti. Am văzut spectacole cu actori foarte mari, actori imenşi, legende… În afară de Dem Rădulescu de la clasa noastră, care era un profesor şi un actor ieşit din comun. Cine l-a auzit la radio sau l-a văzut la televizor îl admiră, cine l-a văzut în film sigur i-a plăcut, dar pe scenă era ieşit din comun. În toate rolurile avea o poftă de joc nemaipomenită şi un profesionalism de mare clasă, mai rar întâlnit între ceilalţi colegi de scenă…
– Cum a decurs examenul pentru intrarea la IATC? Dar după?
– Prima dată când am dat la IATC am spus o strofă, comisia mi-a mulţumit şi am plecat în armată. A doua oară am ajuns la altă comisie – era şi domnul Cotescu – am trecut de prima probă, am spus monologul din “La cireşe”, pe care l-am şi uitat de emoţie şi am început să improvizez, cu toate că îl visam şi noaptea, pe urmă am făcut o probă de improvizaţie, probă obligatorie de examen, apoi la proba scrisă de limba română am scris de nu mai terminam. Şi am intrat. Am intrat al doilea. Era la subsolul Teatrului Naţional, acolo a avut loc examenul. Mă uitam pe listă şi nu mă vedeam. Eu mă uitam jos, pe la coada listei, dar nimic. Nu mă vedeam. În sfârşit, m-am văzut pe listă. Al doilea. Când am ieşit afară şi am deschis ochii – ţin minte că era un soare puternic şi puhoi de lume afară – cu cine m-am întâlnit? Cu Liviu Ciulei, care m-a văzut cât de emoţionat eram. Am plecat acasă, cu trenul de noapte, unde mă aştepta taică-miu ca să mergem la treierat.
A consemnat Nicolae SAVA
