Şi după ce am scris despre albumele lui Neculai Păduraru de la Sagna, şi după ce i-am văzut formidabila expoziţie de pictură şi grafică de la Muzeul de Artă Piatra-Neamţ din vara anului trecut, Dinu Huminiuc – prietenul nostru comun – mi-a spus, chiar imperativ: „Trebuie să ajungi la atelierul lui Clici!”. Totuşi, în pofida invitaţiilor pe care le-am primit (la telefon) din partea artistului, am tot amânat gestul decisiv fie pentru că treceam prea repede prin Bucureşti, fie pentru că diverse obligaţii nededicate sufletului îmi măcinau timpul. Ba m-am gândit, la un moment dat, dacă nu cumva sunt supus unui fel de „purgatoriu” misterios, de neocolit înainte de a te cufunda într-o legendă. Deoarece atelierul lui Clici este o legendă, are atmosfera şi profunzimea ei…
În sfârşit, într-o zi din octombrie trecut, am reuşit să ajung în str. Pangrati 33. Era începutul după-amiezii (amănunt care merită reţinut, se va vedea de ce). L-am găsit pe Clici la intrare, tocmai îşi conducea un coleg din SUA. L-am urmat şi am ajuns în miezul „tainei” prea mult amânate. Prima senzaţie stranie, aproape necontrolabilă: teroarea dimensiunii! Adică, de la imaginea „Coloanei Spiritelor” sau a „Globalizării”, reproduse fotografic pe fila de carte, la realitatea tridimensională (cu înălţimea de 3-4 metri), grea, din bronz, fier şi alamă, diferenţa e copleşitoare. Sau, invers, de la fantasma „Godogoştârchiţoiului” sau melancolia „Zidului”, amplificate mental de mulţimea asocierilor posibile, la expresivitatea concentrată a bronzurilor de câteva zeci de centimetri, efectul e de vis fixat într-o menghină! Apoi, în privinţa înţelesurilor, faţă-n faţă cu o operă precum „Summit” percepi mult mai exact mesajul ei coroziv decât îţi poate transmite imaginea reprodusă tipografic. M-am oprit doar la câteva exemple, deşi ar fi mult mai multe de spus / scris şi despre „Femeia cu prize”, „Tehno-mitologii”, „Vis înaripat” ş.c.l. Oricum, e uimitor modul în care artistul a reuşit să modeleze metalul, să-l supună universului său bântuit de vise şi de spirite!
Încercam să pătrund în simbolistica ascunsă a „obiectelor”, în lumea care se ţesea din mulţimea de sensuri emanate din acele compoziţii create sub imboldul unor obsesii „absolute”, iar Clici vorbea lângă mine: îşi amintea prin ce expoziţie a trecut fiecare sculptură, regreta lucrările „pierdute” pe aceste drumuri ale artei, relata anecdote şi reacţii legate de un eveniment sau altul… Încet-încet amintirile au coborât spre anii debutului, ai formării, ai primelor succese. Ne aflam deja la etaj şi, de după un soclu, a scos un carton cu uleiul exfoliat, fragil, o încercare de a copia un model clasic: „Iată prima mea pictură!” Avea în glas, deopotrivă, duioşie şi autoironie. Mi-a povestit şi întâmplarea din care a ieşit cognomenul „de la Sagna”, cândva, în Iaşii tinereţii sale. Şi totuşi, rostite firesc în decursul conversaţiei, aceste frânturi nostalgice nu contrastau deloc cu alura foarte modernă a creaţiilor din jurul nostru.
Clici este un sentimental, fără îndoială, dar totodată este şi demonstraţia vie că nu există nici o contradicţie între acest tip de structură umană şi discursul plastic extrem novator. La un moment dat m-a sunat domnul Geo Şerban. I-am spus unde sunt şi m-a rugat să-l salut pe artist pentru că se cunosc, aveau un reper comun: regretatul Dan Hăulică, fost prieten şi coleg cu istoricul literar în redacţia revistei Secolul XX şi, pe de altă parte, cel care l-a apreciat atât de mult pe Clici şi i-a comentat cu mare pătrundere expoziţia de la Sala Dalles din 1988. „Să reveniţi aici împreună”, mi-a spus sculptorul şi, mai târziu, i-am transmis mesajul domnului Geo. A mai sunat şi doamna Ioana, amintindu-i lui Clici că e plecat de acasă de dimineaţă, că are probleme de sănătate şi că… Dar Clici continua să vorbească şi să-mi „descopere” unghiurile secrete ale lucrărilor sale. Se oprea pe alese, la cele de care se simte mai legat (dar de care nu este legat?!), încerca să alunge praful de pe ele şi-mi mărturisea că niciodată nu renunţă la prima lucrare, la „matricea” unui ciclu, pe care nu o dă nimănui!
Între timp s-a înserat. Sclipiri ciudate izbucneau, din când în când, dinspre sculpturile pitite în clarobscur. Până când Clici a aprins lumina şi după amiaza aceea a rămas în legendă. Fusesem cu adevărat acolo?
Emil NICOLAE
