0:00

Românii au fost anunțați că chipa națională de fotbal are imn oficial binecuvântat de federație. Pesemne că în accepția unor minți originale, gen Burleanu și Chivorchian, toate celelalte probleme serioase, în frunte cu performanțele, fuseseră rezolvate. Lipsa unui imn adecvat nu le dădea pace. La fel cum politicienii invocă poporul, iar liderii sindicali pe salariați, federalii s-au ascuns după suporteri. Boala asta cu imnurile lovește și în teritoriu. Felurite echipe, cluburi și asociații, mai răsărite ori îngropate în anonimat,  au adunat în ani compoziții din cele mai năstrușnice pentru a le raporta ca imn. Orașele nu s-au lăsat mai prejos. Inclusiv Piatra Neamț avea un imn oficial, compus de Aurel Giroveanu, dar numai Bunul Dumnezeu știe dacă e valabil în continuare, dacă nu a fost „îmbunătățit” după schema care ne-a făcut rost de-o stemă a municipiului de tot râsul.

Scandalul cu penibila cântare fabricată, surprinzător, de trupa Iris este cunoscut. Versurile sensibile – „Ale, ale, ale, ale, ale / Hai pe ei, pe mama lor / Ale, ale, ale, Hai România / Astăzi vrem victorie / Ale, ale, ale, Hai România, / Ori murim, ori câştigăm” – nu sunt de sancționat pentru că s-a supărat marele Ladislau Bölöni sau ca urmare a îngrijorării exprimate de Ferenc Csaba Asztalos (preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării). Nici bomba latentă de la meciul cu Ungaria nu așteaptă detonator. Pur și simplu, versurile nu au legătură cu un imn. De fapt întreaga cântare e de mahala – nu conține absolut nimic măreț, mobilizator. Imnul are solemnitate, e un simbol, iar dacă astea-s condensate în „Hai pe ei, pe mama lor” ar veni că FRF e un fel de filială a Academiei Române și n-am observat la timp. În alte vremuri, „Oltenia, Eterna Terra-Nova / Un cântec are astăzi și-n priviri / Hai Universitatea! Hai Craiova! / Tu, Campioana unei mari iubiri!” erau versuri-simbol iubite în toată țara.

Rockerul veteran Nelu Dumitrecu și junele Răzvan Burleanu au anunțat că partea de călărit mamele a fost introdusă în text la solicitarea suporterilor. Păi, dacă niște suporteri fără minte erau atinși de viziuni planetare și fredonau „Fuck Obama, fuck Putin!”, puneam înjurăturile în imn? Dumitrescu a mers mai departe afirmând că și la americani au fost probleme când au început să apară înjurături în filme. Cum rapperii nu fac economie la înjurături, i se pare firesc să preia o scandare intrată în vocabularul suporterilor. Parțial e corect: ca suporteri ai legendarei echipe de handbal masculin FibrexNylon, strigam și noi până răgușeam „dedicația” pentru mame. Dar nu era un imn. Nu era nici cântec de galerie.

La finalul-finalului, cu „ori murim, ori câștigăm”, o leagă de tot de gard. Legătura cu sloganul lui Benito Mussolini merge până aproape de identitate. El a spus „vincere o morire”, traducerea fiind simplă: câștigă sau mori. Numai că problema reală nu ține de fascism, restricții și interpretări. Același Mussolini a spus, de pildă, „crede, ascultă, luptă”. E un îndemn de esență militară valabil în toată lumea indiferent de regim. Problema e că Burleanu decupează doar mesajul, se spală abil pe mâini și ne trimite să-l căutăm în imnul național. Acolo e, dar să compari poemul „Un răsunet” cu versuri de mahala e prea mult.

Viorel COSMA

Articolul precedentPSD Neamț: Campanie pentru Ponta fără Ponta
Articolul următorParadoxul Pieței Centrale: vin bani și nu pot fi cheltuiți