„Fiecare dintre noi a pierdut Paradisul odată cu prima carte citită…”

– dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe –

– Cred că tuturor ne-a rămas în memorie emoţia primei cărţi citite. Care a fost aceasta, pentru tine, şi ce impresie ţi-a lăsat. Ţi-a influenţat cumva şi scrisul?

– Am să fiu un pic borgesian şi am să spun că în prima carte citită, în orice carte, se regăsesc, de fapt, toate cărţile lumii. Cu aceleaşi cuvinte scrii şi Biblia, scrii şi Demonii lui Dostoievski, scrii şi Upanişadele. Numai că le ordonezi altfel, numai că sufletul şi harul sunt altele. Şi tu, Nicolae Sava, scrii cu toate cuvintele „fizice” cu care a scris Eminescu sau Blaga sau Nichita Stănescu. Îţi dai seama în ce serie luminoasă te înscrii? Dar să revin la întrebare … În casă, când am deschis ochii, am văzut Biblia care stătea tot timpul la îndemâna alor mei. Apoi mai era o carte cu coperţi roşii, cu poeziile lui Eminescu, apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Mai erau câteva cărţi de rugăciuni, în chirilică, mama mea cetea „în limbi străine”, aşa mi se părea atunci, fără probleme. Prima carte cumpărată, de la magazinul din sat, a fost „Aventurile lui Tom Sawyer”, prin clasa a doua, pe care am învăţat-o iute pe de rost. Apoi poveştile, de orice tip, fie „nemuritoare”, fie istorice, cu haiduci sau cu zeii greci. Dacă m-au influenţat primele cărţi? Indiscutabil. Ca să cadă din Paradis, omul a gustat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, nu-i aşa? Ce este cartea, dacă nu un fruct al aceluiaşi pom al cunoaşterii? Că lupta dintre bine şi rău e tema de bază în oricare carte. Putem zice, astfel, că dincolo de amintirea duioasă, primele cărţi sunt sinonime coruperii inocenţei. De asta am să spun o sentinţă poate surprinzătoare: fiecare din noi a pierdut paradisul odată cu prima carte cetită. Cu următoarele, până la epuizarea câtorva corpuri de bibliotecă, nu a făcut decât să alerge panicat să caute un sens lumii în care a intrat din neatenţie. Şi să îţi mai spun un secret, pe care l-au ascuns nişte înaintaşi de-ai noştri în cărţi şi în stele: sensul vieţii e unul singur, regăsirea drumului care să ne ducă înapoi în paradis. Dar îţi spun şi o constatare dezamăgitoare: sunt foarte puţini cei care îl regăsesc. Artistul are o şansă în plus.

– Dacă te-aş ruga să-ţi aminteşti o întâmplare frumoasă din copilărie, care ar fi aceasta? Dar una neplăcută, care te-a marcat?

– Cele mai frumoase întâmplări din copilărie, dacă e să îmi storc inima îmbătrânită de emoţiile vremii, sunt copacii înfloriţi. Cireşii şi merii. Şi nu fac o metaforă când spun asta, înflorirea copacilor, primăvara, a fost, de când mă ştiu, între cele mai frumoase întâmplări ale vieţii. Minunea transformării humusului în floare şi în mireasmă de floare e mai teribilă decât naşterea unor galaxii. Iar întâmplarea urâtă, care mi-a marcat copilăria şi viaţa, e de fapt un complex de întâmplări, adică deposedarea părinţilor mei de bruma de pământ şi de avere, hăituirea lor de către puturoşii satelor care se erijaseră în armata partidului comunist…! Iar tristeţea – de fapt, o disperare! pe care am înţeles-o mai târziu! – a dus la moartea prematură a tatălui meu. Şi apoi, copilăria mi-a fost decisiv marcată de faptul că lumea din jurul meu nu era nici tandră, nici veselă. Istoria dăduse buzna, fără nici o precauţie, în intimitatea tuturor. Dacă te uiţi în jur, chiar astăzi, dragă Nicolae Sava, ai să vezi că acea perioadă, de patruzeci de ani şi mai bine de comunism, a lăsat în urmă un  popor trist, care pare să nu-şi revină nici în al treilea deceniu de libertate haotică. Zâmbetul, ca expresie a mulţumirii sufleteşti dar şi a prezenţei civilizaţiei, lipseşte de pe chipurile celor care trec pe străzile din România.