Savantul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925 la Bacău, iar după absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. A obținut ulterior titlurile științifice de doctor în matematică și doctor docent. După absolvirea facultății, a predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. Este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale ș.a. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa, și nu numai, precum și mii de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori. Din 1993 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 2001 membru titular. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației. Am mai publicat câteva episoade din acest interviu mai amplu. Azi, savantul Solomon Marcus vorbeşte despre tarele şcolii româneşti dar şi despre coşmarurile din viaţa sa de elev la şcoala primară.
Vorbeaţi ultimul episod din interviul nostru, publicat în luna mai, despre coşmarurile din şcoala generală, unul dintre ele fiind lucrul manual, care vă stresa, iar ca să scăpaţi de acest stres, aţi făcut un târg cu un coleg: el vă confecţiona obiectul de la lucrul manual, iar dv. lecţia la limba română, un troc foarte convenabil pentru amândoi. Mi-aţi mai spus şi despre alte coşmaruri. Care au mai fost?
– Alt coşmar era la gimnastică: profesorul ne punea să ne suim pe nişte trepte. Şi eu nu reuşeam să mă sui decât pe câteva, doar 4-5, dar el vroia musai să mă sui până la vreo zece trepte. Atunci eram, ţin minte, la Şcoala primară nr. 2 din Bacău. Dar primul coşmar ştiţi care a fost? În clasa a III-a primară trebuia să învăţăm să scriem cu tocul. Pixul nu era inventat. Noi avem doar tăbliţe pe vremea aceea. Prin program, în clasa a treia primară se introducea scrisul cu condeiul. Fiecare bancă avea nişte scobituri în care puneai călimara cu cerneală şi în care muiai tocul cu peniţă. Coşmarul era că dacă luai pe peniţă prea puţină cerneală nu puteai să scrii, dacă luai prea multă riscai să faci câte o pată de cerneală pe foaie de nu mai ştiai cum să repari treaba. Au fost multe coşmaruri de genul ăsta, de care copiii de azi au scăpat. Am avut mari dificultăţi cu unele materii la care ni se cerea să memorăm prea multe date. Da, eu vă spun că unul din motivele de bază pentru care am ales matematica este pentru că mi-am dat seama că e disciplina, care din punct de vedere al efortului de memorie, e cea mai convenabilă. Pentru că e cea mai puţin exigentă; ea nu presupune să înveţi pe dinafară nişte lucruri, ci totul se bazează pe judecată. Aici lucrurile pe care trebuie să le memorezi se reduc la minimum. Incomparabil, de exemplu, cu se întâmpla la chimie. Dar asta poate şi din cauza modului de predare. Tocmai, când a văzut şi alte predări de chimie, am văzut că şi acolo şcoala nu a adoptat calea cea bună.
Andrei Pleşu spunea că dv. încercaţi să creaţi punţi între mai multe insule. Care dintre aceste insule vi-i mai dragă?
– În primul rând au fost poezia şi matematica. Cronologic, ele au fost primele. Dar eu aş completa metafora lui Pleşu spunând că statutul lor de insule este doar unul aparent, el a fiind creat de o educaţie deficitară care a împărţit cunoaşterea umană în discipline care nu comunică între ele. De aici a venit impresia de insule: insula geografie, insula biologie, insula etc. Dar strategia mea este de a arăta că, de fapt, numai în aparenţă ele sunt insule; că de fapt ele toate sunt unite prin nenumărate fire, care rămân invizibile în educaţia şcolară şi pe care eu încerc să le fac vizibile. Am chiar un articol care se cheamă “Faţa ascunsă a istoriei”, în care arăt următorul lucru: istoria s-a dezvoltat pe două căi, care au mers concomitent, una care a accentuat şi a dus până la forme tot mai îngroşate izolarea disciplinelor, dezvoltarea fiecărei discipline pe cont propriu – şi asta-i linia pe care a adoptat-o educaţia oficială – şi o altă linie de dezvoltare care, încă din antichitate, a pus accentul pe colaborarea dintre discipline, interacţiunea lor – şi care a fost ţinută ascunsă. Nu pretind că lucrul ăsta s-a făcut cu intenţie, poate că cei care au procedat aşa nici n-au fost conştienţi de lucrul acesta. Dar, când priveşti retrospectiv îţi dau seama că asta s-a întâmplat. Şi eu am descris, am luat toată istoria, de la vechii greci până azi, şi am arătat care a fost aceasta a doua linie de dezvoltare; prima este cea cunoscută de toată lumea, care a dus la o tensiune tot mai mare între diferitele discipline – între alea umaniste şi alea exacte, ale naturii, şi care a fost adoptată de educaţia oficială, şi de cea şcolară şi de cea universitară. Deci au fost tot timpul două linii, una de apropiere, alta de despărţire. Şi, în mod corect, educaţia trebuia să ţină seama de ambele linii, să se vadă c-au fost două tendinţe opuse dar concomitente.
Fiindcă am ajuns în acest punct cu dialogul nostru, o întrebare care se naşte automat: sunteţi de acord cu real/uman?
– Distincţia asta a avut un rol istoric. A existat un moment istoric în care distincţia asta era legitimă. Dar acest moment a trecut. De pildă…
Când a trecut?
– A trecut cam de la… Mă rog, nu e un moment fix. Această politică real-uman a început să-şi piardă rostul cam de la mijlocul secolului trecut, de când primatul paradigmei energiei a transmis ştafeta spre primatul paradigmei informaticii, de când trăim într-o societate dominată de informaţie, comunicare, calculator; şi acum globalizare, internet. De aceea Spiru Haret s-a luptat pentru a obţine real şi uman. Dar era la sfârşitul secolului al XIX-lea… De ce s-a luptat pentru asta?, pentru că trebuie să vedem care a fost istoria. Împărţirea pe discipline a fost un proces de mai multe secole, care şi-a precizat, în urmă cu două sute de ani, la început de secol XIX, disciplinele. Au făcut şi o ierarhie: matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie etc. Şi s-a accentuat tot mai mult tendinţa împărţirii cunoaşterii pe discipline. Ce s-a întâmplat în Ţara Românească şi Moldova: Gheorghe Lazăr şi-a desfăşurat proiectul său la “Sfântul Sava” exact când începea în Occident această împărţire a culturii pe discipline. Evident, această ştafetă nu a ajuns la noi imediat, a durat. Gheorghe Lazăr a trăit într-un moment în care domina cunoaşterea sincretică, o cunoaştere în care era chiar un termen generic ce definea întrega cunoaştere – filosofie. Deci el a preconizat o şcoală în care se predau toate. Şi nu avea de luptat împotriva unei prejudecăţi pentru că venea pe un teren oarecum viran. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea deja veneau semnale din Occident ale împărţirii pe discipline şi se punea problema aceasta. La cei mai mulţi intelectuali români din acea vreme, în Parlamentul României, în Legea Învăţământului de la 1864, dacă nu mă înşel, acolo se preconiza o educaţie bazată pe disciplinele umane; asta însemna istorie, limba şi literatura română, latină, greacă, religie… Cam astea. Numai despre astea era vorba. Chiar prin lege se spunea că astea sunt disciplinele care formează caractere şi ele trebuie să fie predate în şcoală. În Parlament, susţinătorul principal al acestui punct de vedere era Barbu Ştefănescu Delavrancea; într-o anumită măsură, cred că şi Titu Maiorescu. Spiru Haret, care era matematician, astronom, fizician – dar, în acelaşi timp, tobă de cultură umanistă, un om de cultură totală – el este cel care a purtat steagul pentru adăugarea la faţa umanistă a educaţiei ştiinţele naturii, susţinând că trebuie adăugată şi o secţie reală. Numai cu religie şi limbi străine nu se pot dezvolta meşteşugurile, meseriile necesare societăţii. A fost o luptă extraordinară. Şi a triumfat. A reuşit să introducă câte două secţii la alegere. Asta a fost politica pe care a adoptat-o şcoala românească în deceniile următoare, inclusiv în deceniul al IV-lea al secolului trecut, când am fost eu şcolar. Dar în a doua jumătate a secolului trecut, pe măsură ce s-au dezvoltat ştiinţele informatice (toate schimbările aduse de aceste calculatoare), această separare a ieşit tot mai mult în evidenţă dar s-a constatat că disciplinele umane sunt într-o interacţiune tot mai puternică cu cele reale, exacte, ale naturii, că nu se mai pot înţelege unele fără altele. Şi deci, acum, această politică a separării real/uman, e caducă. Cred că am publicat peste o sută de articole pe tema aceasta.
A consemnat Nicolae SAVA
