– dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe –
Ce crezi că le lipseşte scriitorilor români pentru a fi geniali?
– Aici am mai multe variante de răspuns. De asta, am să le iau pe rînd. În primul rînd, de unde ştim noi că nu sunt toţi geniali? Că definiţia geniului e lunecoasă precum piciorul tremurător pe coaja de banană. Chiar spuneam undeva, că după atîtea genii care au apărut în viaţa noastră literară, toate recunoscute ele între ele, mi-e dor şi de un talent. Un talent pur şi simplu. Dar dacă ar fi să cad în capcana întrebării tale, aş spune că cei mai mulţi nu sunt geniali (dintre cei care chiar nu sunt; dar cîţi vor fi fiind?), pentru că le lipseşte curajul şi disperarea de a fi geniali. Că trebuie şi un pic de disperare, ca să fii genial. Ştii care e recordul mondial la săritura în lungime? Nu, nu cel oficial, din statistici, care e undeva pe la 9 metri…! Nu, există un alt record mondial, neomologat, dar confirmat de o mulţime de martori. Un individ, alergat de o leoaică furioasă, undeva pe un podiş din America de Sud, a sărit peste o prăpastie de vreo optîsprezece, douăzeci de metri, sub privirile îngrozite ale unui grup de vînători care au asistat ca paralizaţi. După ce a zburat peste prăpastie, pînă şi leoaica cică ar fi dat din cap surprinsă. Numai disperarea l-a făcut pe individ să depăşească orice limită cunoscută. Aşa şi cu genialitatea, fără disperarea de a vedea nevăzutul şi de a exprima inexprimabilul nu treci de textul de pe pagină. Că genialitatea asta e, ce e dincolo de pagina scrisă. De fapt, discuţia ar trebui dusă spre altă temă şi altă presupusă întrebare, cam cît ratează din destinul său scriitorul român, de ce şi cu ce preţ…?! Că scriitorul român e un mare ratangiu, dacă e să folosim limbajul fotbalistic, ratează oportunităţile chiar şi cînd poarta e goală şi golul stă să se prăvale…! De cele mai multe ori chiar proprii coechipieri îl împiedică să marcheze (vreun premiu, vreo recunoaştere majoră etc.), lucru văzut chiar atunci cînd vreun autor român era faţă în faţă cu poarta goală a Fundaţiei Nobel. Vezi, am vorbit cifrat, să nu creadă cineva că e vorba de el şi să se simtă prost.
– Dacă ar fi să întocmeşti o istorie a literaturii române, ce epocă ţi-ai dori să alegi şi cam câţi dintre scriitorii acelei epoci crezi că ar încăpea în ea?
– Fireşte că aş alege epoca următoare…! Sunt eu structural şi zodiacal un nostalgic, dar parcă tot mai multă nostalgie am pentru… viitor. Şi cîţi dintre scriitorii epocii următoare ar încăpea în acea epocă de creaţie? Răspuns exact: toţi! Da, mi-ar plăcea să trăiesc mîine şi să citesc toată literatura de azi cu ochii… postumităţii. Şi atunci, în acele condiţii din viitorime, în faţa unei biblioteci de e-book-uri, am descoperi autori peste care s-a lăsat (sau nu s-a lăsat) praful pixelilor şi am exclama în faţa limbii cam desuete pentru epocă: Aveau condei, moşii…! Uite, ţi-aş zice ţie (că şi tu ai fi atunci cu mine în viitor, ca să mă intervievezi mai departe!), ce am descoperit aici, un roman de… de… Mircea Cărtărescu. Cum se cheamă? A, Orbitor, aripi nenumărate. – Măăă (ai zice tu), dar cîte pagini are…! Mă gîndesc că acest cărţoi ar fi putut fi citit de cineva în epocă…! Cîtă răbdare. – De citit nu ştiu dacă l-a citit cineva tot, cu adevărat, nu există probe, dar dă-ţi seama că a trebuit să-l scrie cineva, adică autorul… Probabil că a fost plătit de vreo fundaţie, de ceva sau a avut vreo pedeapsă la locul de muncă şi atunci nu a avut încotro. Dar nu există şi o variantă prescurtată? A, da. Există. Uite aici, „Orbitor”, varianta pentru cititorii din bibliotecile Mc` Donald care se rezumă la o frază, suficient pentru înţelegerea cărţii: „Eul epic – nu liric – trăieşte drama incongruenţei sinelui care evoluează printr-un timp static într-o epocă istorică în care dictatura era un reflex al exhibării propriei intimităţi”. – Da, e destul de limpede…! – Dar uite aici alt roman, al lui … a, Mo Yan, „Obosit de viaţă, obosit de moarte”, un chinez care a luat premiul Nobel cu cîteva bune decenii în urmă, în anul 2012 parcă…! A, ăsta e studiat în şcolile din România acum, că de cînd ţara a devenit în totalitate un Complex Comercial Chinezesc, populaţia majoritară asiatică a înlocuit valorile perimate ale minorităţii româneşti cu cele aduse de ea. E o chestiune considerată politically correct, după noul limbaj, aşa că nimeni nu are voie să protesteze. Dacă protestezi eşti expulzat în Groenlanda. Acolo este, de altfel, o serioasă comunitate românească care trăieşte pe o banchiză, de unde a fugărit nişte triburi de foci şi morse, ca să le ia locul…!
– Brrr…! Dar eşti apocaliptic! Asta înseamnă că nu dai nici o şansă actualelor ierarhii literare, ca să se regăsească şi peste 50 de ani…!
– Hai să risc un răspuns: scriitorul român trăieşte prea mult clipa, ca să mai aibă timp să trăiască veacul. Sau altfel: nu încap prea multe veacuri într-o clipă, din păcate.
Cne are ochi de citit să ia aminte. Despre genii a zis ceva şi Poetul cel Mare!
PS. „optsprezece” nu „optîsprecece”! Ce să fac? Deformaţie profesională. Şi mai sunt câteva virgule ce au „sărit” de la locul lor!
Faptul că ați găsit de cuviință sa explorați din punct de vedere gramatical acest text, ține, așa cum ziceați, de o deformație profesională, iar faptul că nu l-ați explorat și din prisma afectiv-valorică, ține, așa cum tăceați, de un soi răblăgire a simțurilor.
PS. Litera pe care ați mâncat-o din primul cuvânt, este „i” de la ipocrizie.
Faptul că ați găsit de cuviință sa explorați din punct de vedere gramatical acest text, ține, așa cum ziceați, de o deformație profesională, iar faptul că nu l-ați explorat și din prisma afectiv-valorică, ține, așa cum tăceați, de un soi de răblăgire a simțurilor.
PS. Litera pe care ați mâncat-o din primul cuvânt, este „i” de la ipocrizie.
Am tradus Orbitor în chinezeştie, dar ai mei l-au preferat în original, spunând că astfel seamănă mult mai bine, cu limba lor maternă.
Oricum li s-a părut mult mai bun decât guşterii prăjiţi care se servesc pe la noi prin Mc. Dong Na Li.
Noi n-avem cuvinte cu doi i, dar regretăm profund chestia asta, pentru că ultimii noştri grămătici s-au apucat de citit, E de rău!
Mai întâi, pe Tom Şî Jerrii, Poetul cel Mare !
Tema dialogului este interesantă, nu doar pentru intelectuali. Intelectualii, tot mai des, acceptă căinarea şi/sau/ resemnarea, detaşarea ironic-dezabuzată, fără osebire ce „target” se alege. De fapt, dezbateri intelectualiste poartă şi cei din „poiana lui Iocan”, şi stîlpii de crîşme, şi vecinele-n poartă, pe şanţ sau pe bancă – dar îi diferă stilul. Iar ce-au auzit nişte urechi şi văzut nişte ochi la intelectualii decembrişti din buricul ţării, n-a auzit niciodată la crîşma de peste drum, din Traianul apostolicesc. Cînd „istoria” se rescrie, peste ani, trăieşti cu impresia că în Monteoru doar doi-trei urlau şi se stropşeau. Adevărul e că doar doi-trei erau sideraţi de ce se petrecea Acolo, în timp restul urla de se cutremurau oglinzile sălii, iar bufetiera dispăruse cu tot cu sticlele pline.
Sunt de acord că genial nu-i cine-i făcut de alţii (de obicei înşi cu niscai interese faţă de geniabil), doar cine săvîrşeşte ceva util nu doar pentru sine, pentru hambarele proprii. Geniali au fost şi vor aşa rămîne toţi descoperitorii şi inventatorii care ne-au detaşat de sălbăticie şi ne-au mînat către civilizaţie, ca păstorii înţelepţi turmele cu minte; ţăranii care ne-au hrănit cu toate că au fost mereu trataţi cu nerespect; muncitorii care ne-au asigurat cele necesare unui minim confort… Părinţii, învăţătorii care ţin la noi, oricum suntem, deşi inversul nu-i în firea oricui.
Geniul e în copilul, ţăranul, bricolorul care obţine un lucru cu truda mîinilor şi minţii proprii şi cîteva scule şi nu-n insul ce-şi ridică o casă, un domeniu prin inginierii necinstite, ori fufa politiciană.
Geniul în literatură?
Nu Există. Există numai Talent!
Clasicii noştri au avut talent cu carul şi de asta-i iubim, cinstim şi desigur invidiem.
Eminescu, da, e un Geniu, dar nu prin Talentu-i literar. Acesta l-a ajutat numai să-şi manifeste plenar geniul de Om (şi desăvîrşit cunoscător) al Cetăţii, cu bunele şi relele ei.
Cu „genialităţile” ideologistoide, s-a dus … nefîrtatului şi ultima noastră reverenţă faţă de „geniu” şi familia sa de cuvinte golite de măduvă.