* Gala Galaction prin ținutul Neamțului
Doamna Elena Cuza, soția Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț (1903-1909), într-o casă de pe strada Ștefan cel Mare. Potrivit textelor apărute în cotidianul “Ceahlăul” în anii 70, ”ea trăia foarte retrasă și când se îmbolnăvea era îngrijită de dr. Flor din Piatra Neamț. Îmbrăcămintea ei consta dintr-o haină și o fustă neagră din postav”. Principala preocupare a Doamnei Elena Cuza erau actele de caritate. (A. MOISE)
Hora Unirii la ferestrele casei din strada Ștefan cel Mare
“Într-o epocă de adânci și repezi prefaceri, nimeni nu se mai miră în fața înnoirilor spectaculoase ale orașelor noastre. Ni se pare firească, de aceea, vecinătatea celor două siluete din centru Pietrei Neamțului – Turnul lui Ștefan și Hotelul Ceahlău – cu toate că între ele stau cinci secole de istorie. Buldozerele ocolesc cu grijă locurile de sfântă amintire și e bine așa. E bine că în ambianța ultramodernă a municipiului de pe Bistrița s-a găsit în chip fericit locul străzii cu castani de-a lungul căreia se înșiră ctitoriile lui Ștefan cel Mare și ale vrednicilor meșteri de mai apoi. Strada Ștefan cel Mare este și merită să rămână o stradă a monumentelor, școlilor, bibliotecilor și muzeelor. Este, de fapt, micul nostru cartier latin. Aici, pe strada Ștefan cel Mare, nu departe de intrarea în parcul Cozla, veghează o casă modestă, în care acum jumătate de veac și-a petrecut anii de pe urmă Doamna Elena Cuza. Geneva. Elveția. Anul 1903. Henrieta Bacalu, soția unui cunoscut inginer din Piatra Neamț a vizitat-o pe Elena Cuza, aflată în exil voluntar, și i-a propus să revină în țară, oferindu-i ospitalitate în orașul de la poalele Cozlei. Și amintirea entuziasmului cu care o întâmpinaseră pietrenii de mult, în 1863, dorul de țară, și neîndoios, de liniștea binecuvântată a codrilor Moldovei vor fi făcut-o pe Doamnă să părăsească pentru totdeauna Elveția și să-și aleagă drept loc de refugiu târgul patriarhal, aproape de mănăstirea Bistrița unde voia să-i fie lăcaș de veci. La Piatra, casa inginerului Bacalu – două odăi despărțite de un antreu, se transformă îndată în instituție de filantropie, căci din cei peste o sută de mii de lei venit anual, Elena Cuza își oprea pentru sine doar atât cât cereau modestele cheltuieli ale casei, ceilalți bani luând drumul spitalelor, orfelinatelor sau bordeielor din mahalalele sărace ale Pietrei. A înfruntat aici, vreme de şase ani, complotul tăcerii și uitării – monstruos și crud – păstrat din 1866, în jurul numelui scump al lui Alexandru Ioan Cuza. Dar, în vara anului 1908, s-a ridicat, deasupra tuturor opreliștelor, glasul țării: poporul cerea să se sărbătorească jumătate de veac ce se împlinea de la Unire. În zilele acelea, casa Elenei Doamna devenise loc de pelerinaj. Din toate colțurile țării soseau delegații cu mesaje de omagiu. Veneau de pretutindeni scrisori și telegrame. Iar în dimineața zilei de 24 ianuarie 1909, toată suflarea pietreană s-a adunat să cânte Hora Unirii la ferestrele casei din strada Ștefan cel Mare. Era cel din urmă omagiu, căci, îndată după aceea, la începutul lunii aprilie, Doamna Elena Cuza s-a săvârșit întru cele veșnice”. (Mircea Măgură, “Ceahlăul”, sâmbătă, 24 ianuarie 1970).
Donaţie pentru aparate de sterilizare
“Mergând pe strada Ștefan cel Mare din Piatra Neamț, la intersecția cu strada Elena Cuza se vede casa pe care, la data de 24 ianuarie 1959, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Unire, s-a pus o placă comemorativă cu următoarea inscripție: Aici și-a trăit ultimii ani ai vieții Elena Cuza, soția primului Domnitor al Ţărilor Române Unite, pe care l-a înțeles și sprijinit în realizarea năzuințelor poporului. Lângă casă se vede grădinița pe care Doamna Elena Cuza o îngrijea singură și unde deseori stătea și împletea haine de lână pentru copiii săraci. În interior, locuința era mobilată simplu: un pat, un dulap pentru haine, un scrin și un fotoliu. Pe măsuța de lângă pat se afla totdeauna un medalion cu portretul Domnitorului Alexandru Ion Cuza. Într-o cameră alăturată, soția fostului Domnitor primea rudele și câteva prietene. Ea trăia foarte retrasă și când se îmbolnăvea era îngrijită de dr. Flor din Piatra Neamț. Îmbrăcămintea ei consta dintr-o haină și o fustă neagră din postav. Pe cap purta o dantelă sau un fular de lână, iar în picioare ghete cu nasturi. Hainele le purta mult, iar dacă se rupeau le repara, căci – după cum spunea – nu voia să lipsească pe unii din săracii ei cărora le dădea ajutoare. Astfel a dat lemne și îmbrăcăminte unor copii săraci și bolnavi din mahalalele Pietrei. De asemenea, a dat bani pentru premii copiilor silitori la învățătură din Piatra Neamț. Ea a trimis de două ori pe an, bani și îmbrăcăminte societății de binefacere Elena Doamna din Iași, pentru elevii sărmani ai școlilor primare. A trimis anual suma de 25.000 lei spitalului Caritatea din Iași. Elena Cuza a donat suma de 10.000 spitalului din Piatra Neamț pentru cumpărarea aparatelor de sterilizare. Ea a fost printre primii donatori, cu suma de 10.000 lei, pentru construirea unei băi publice la Piatra Neamț. Curând după sărbătorirea semicentenarului Unirii, Elena Cuza s-a îmbolnăvit grav și a decedat pe 2 aprilie 1909. Lângă sicriu plângeau în genunchi bătrânele, copiii și sărmanii cărora ea le purtase atâta grijă. A fost înmormântată la Solești-Vaslui, unde a copilărit”. (dr. Ermina Albu, “Ceahlăul”, duminică, 24 ianuarie 1972)
Gala Galaction în ținutul Neamțului
“Scriitorul Gala Galaction, unul din marii noștri prozatori, prieten cu N. D. Cocea și Tudor Arghezi, s-a aflat de multe ori în trecere prin ținutul Neamțului. Desigur că aceste peregrinări i-au oferit nu numai contacte cu oameni diferiți, utile prin noutatea omului de litere, ci și prilejul de a așterne repede pe hârtie proaspete impresii. Aceste însemnări – unele pline de o caldă morală – au entuziasmat grupul de la Viața Românească, Galaction fiind considerat printre cei de aici cel mai însemnat scriitor care a apărut de la Sadoveanu încoace. Observațiile privind natura înconjurătoare, Gala Galaction le-a așternut într-un volum intitulat Clopotelele din Mănăstirea Neamțu. Aici a reunit evocări, impresii, pagini memorialistice și meditații, câteva având ca pretext florile: Bujorii, Crizantemele. Dar, tot el ne-a lăsat pagini de-a dreptul fermecătoare, privind locurile pe unde a copilărit și trăit Creangă și Sadoveanu. Am trecut pe aici de atâtea ori și în atât de multe dispoziții sufletești încât drumul meu de astăzi – exact drumul lui Creangă – mi se pare o poveste familiară, auzită de 10 ori de la bunica, știută în toate amănuntele și totuși nespus de dragă și de binevenită inimii. Am ascultat povestea aceasta și vara și iarna, și pe soare și pe vânt, și pe ploi care răsturnau pământul. Îndrăgostit de liniștea pe care o oferă mănăstirile și atras de farmecul întâlnirilor cu alți scriitori, Gala Galaction își petrecea multe vacanțe la Agapia sau la Neamț. La Agapia, Gala Galaction scria, citea și drumețea. El descrie numeroase călătorii, prin împrejurimi, pornind cu toiagul dimineața, înainte de răsăritul soarelului. Iar scrisul lui în cazul în care nu era vorba de unele colaborări la revistele vremii: Viața socială a lui N. D. Cocea, Viața Nouă – Ovid Densuşianu, Seara – Bogdan – Pitești, Cronica – Tudor Arghezi sau Viața Românească – C. Stere, era absorbit probabil de lucrările care au văzut lumina tiparului în această perioadă: În pădurea Cotoșmanei, Lângă apa Vodislavei, Bisericuța din răzoare sau Răboj pe bradul verde”. (A. Bogdan, “Ceahlăul”, duminică, 5 martie 1972)
