pietricica turism

ardeleanu

Unul din prozatorii nemţeni care s-au afirmat în ultimii ani cu o seamă de cărţi de referinţă pentru proza umoristică românească, gen literar tot mai rar întâlnit în literatura contemporană, este Constantin Ardeleanu. Mai puţin cunoscut în viaţa literară din Neamţ pentru că trăieşte şi scrie în Bucureşti, el a promovat Tazlăul în ţară cât n-au făcut-o toţi politicienii zonei de la revoluţie încoace. S-a născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău, a absolvit clasele primare şi gimnaziale la  Tazlău (1964), liceul  la Buhuși (1969) și Facultatea de Studii Economice a Universității ”A.I. Cuza” din Iași (1974). A publicat poezie, proză (trilogia “Hâtrii Tazlăului” fiind cea mai importantă), carte sportivă. Este inclus în Antologia poeților latini și napoletani, volum tipărit de Societatea Scriitorilor Militari. A publicat peste 20 de cărţi – poezie, parodii, proză, teatru -, publică în revistele literare din ţară, a luat Premiul Asociaţiei Presei Sportive pe anul 2002, este Cetăţean de onoare al comunei Tazlău. Scriitorul este unul din colaboratorii de bază ai Suplimentului literar de vinerea. Cu câteva zile înainte de a împlini 66 de ani l-am rugat să răspundă la câteva întrebări.

La Mulţi ani Ticuţă Ardeleanu! Împlineşti, sâmbătă, 66 de ani. Nu crezi că ar trebui să mai schimbi ceva din biografia ta ?

– N-aş schimba nimic din traseul meu biografic. Am motive să cred în destin, deoarece multă vreme Parcele m-au mângâiat. În ultimii anii s-au cam întors cu spatele, dar au un posterior destul de atrăgător pentru un Boşo (te rog să nu culegi Basho). Deşi toţi se întrec („te întreci”, la Tazlău are şi o nuanţă de fandoseală) în a considera capitala un oraş imposibil, căruia i-au refuzat mai multe oferte tentante, „micul Paris” e o urbe fascinantă. Mergi o seară la Ateneu şi alta pe Ghencea, poimâine la restaurantul de la ultimul etaj al Intercontinentalului, eventual în interes de serviciu – e mai suportabil – şi apoi a doua zi iei primul zbor spre Londra (fantazând uluitor, ca un fost consilier „Crede-mă că mi-e dor să mă întorc din deplasarea externă în care n-am plecat încă”) şi vei gândi altfel. Eu am trăit asemenea stări de graţie. Şi am înmărmurit de iubire de sine, atunci când un băieţel al unui coleg de serviciu a exclamat, citind că eu am fost pe stadionul olimpic din Grecia, dar şi la cascada Iguasu (socotiă de brazilieni „Izvorul Facerii Lumii”): „Tati, ce fericit trebuie să fie omul acesta”. Exagera, vezi bine…Oricum la raiul copilăriei mele, la Tazlău, mă întorc de 4-6 ori pe an. Nu ca să nu-mi uit rădăcinile, ci să mă acomodez cu ele…

Ai scris un raft de cărţi. Consideri că sunt multe sau puţine?

– N-am nici o idee dacă sunt multe sau puţine. Mă deprimă faptul că nu sunt susţinute financiar, că se dau pe bază de  CAR inter regional şi că de-alde corifeii, de care nu va şti nici dracu’ peste 20 de ani (epigoni insalubri încearcă a-i îngropa în uitare pe un Nichita sau Sorescu) se plâng că n-au scriitori premiabili. Vai, la anticariatele bucureştene cărţile tuturor generaţiilor (şi bune, şi ne… bune) se vând la modica sumă de doi lei (Doamne, nu e o metaforă a derizoriului, „a scrierilor de doi lei”, ci crunta disperare a posesorilor de biblioteci…inutile ?!). Dar mă revoltă de-a dreptul o premiere la Ipoteşti a unui detractor al lui Eminescu (cazul obscurului, cu accent grav pe ultimele silabe, T.O. Bobe) şi realitatea că avem o poezie de talie mondială, dar facem exerciţii de umilinţă înspre Vestul arogant. Poate e o fi o butadă, dar am cititit că un oficial din juriul Premiului Nobel a declarat că România n-are un laureat fiindcă oficial n-a propus pe niciunul. Secesionişti cum suntem…Dacă ai răbdare (am observat că în ultimul timp eşti un istoric literar care umbli, cu seriozitatea cu care îi uimeşti pe toţi, prin arhive), te rog să publici lista tuturor premiaţilor Academiei şi Societăţii Scriitorilor Români din perioada interbelică. Vei avea mari surprize…

Numeşte cinci scriitori români, prozatori, la care te-ai întoarce în fiecare zi, dacă ai avea timp.

-Prozatorii mei contemporani nu pot fi decât cei trei crai formidabili (chiar în ordinea asta): Eugen Barbu, Petru Dumitriu şi Marin Preda. Un clasament al tuturor timpurilor 1. Ion Creangă 2. Mateiu Caragiale 3. Eugen Barbu 4. Camil Petrescu 5. Mihail Sadoveanu. Dar aş încuraja la maratonul sacru al prozatorilor de primă mărime pe un Romulus Dianu, Gib Mihăescu, Fănuş Neagu sau, o să mă suspectaţi de un subiectivism pietros, pe Adrian Alui Gheorghe (i-am citit ultimele proze, care-i vor atrage duşmănii certe; nu mai pomenesc de sclipirile sale eseistice sau cronicile blitz „pe înţelesul tuturor”).

Datorezi cuiva, în mai mare măsură, lansarea ta în viaţa literară ?

– Profesorului Jean Crăciun, eminescologul, fost inspector şef al judeţului Neamţ, cel care împotriva programei (asta, da, disidenţă culturală) preda unei clase a XI-a realiste un întreg trimestru pe Eminescu; profesorului Blaga (după 30 de ani) când m-a îndemnat să povestesc întâmplările oamenilor hazlii din Tazlău, care altfel s-ar pierde la umbre de cruci; Salonului Scriitorilor Militari, condus de criticul Radu Voinescu, unde activau (dacă admiteţi barbarismul) scriitori valoroşi, chiar dacă societatea aşa-zis civilă i-ar trimite pe literaţii din armată numai înspre Kosovo şi Afganistan: lui Liviu Vişan, Nicolae Boghian, Vasile Preda, George Mihalcea, Valentin Busuioc; Marius Tupan, one man show la „Luceafărul”, gazdă bună pentru prozele şi traducerile din engleză şi franceză din literatura străină;  scriitorilor pietreni (Sava, Alui Gheorghe, Tomşa) aduşi cu microbuzul de omniprezentul cultural Gheorghe Blaga la Tazlău. După ce am fost beneficiarul unor aprecieri (din presa scrisă Simion Bărbulescu, Geo Vasile, Octavian Mihalcea, plus comiltonii mei de condei), nu m-am mai oprit din scris, chiar riscând a fi considerat grafoman. Deseori le spuneam prietenilor că nemţeanului parizian, cu mormânt latino-american, obţinut contra biografie de tiran (de peste ocean), Constantin Virgil Gheorghiu, „Ora 25”, cronologic vorbind, i-a fost a şasea din cele peste 25 de cărţi scrise. Cine ştie pe ce carte de-a mea va cădea – dacă va cădea vreodată – zarul… N-am frecventat cercurile cu priză, dacă nu la marea literatură, măcar la cea în vogă, pentru asta având nevoie de timp, bani şi sete, iar eu, cu primele două, mereu am fost în deficit. Binecuvântez momentele întâlnirilor cu Fănuş, de vreo trei ori, cu Eugen Barbu (o dată în avion, altă dată  la restaurantul „Select”), cu George Astaloş (acasă la el sau la rugby), cu Alecu Popovici, care m-a cultivat la revistele sale de divertisment patronate de Teatrul Nottara şi apoi m-a introdus în Clubul dramaturgilor de la TNB, cu Marius Tupan în redacţia „Luceafărului” sau pe Ghencea la meciuri. Dacă mulţi au fost lunedişti sau cerchişti, eu am petrecut destule după-amieze celeste cu „Gruparea de le Tismana” (o cârciumioară pe Plevnei). Mai adăugaţi pe lista celor care m-au apreciat şi au scris despre mine (cu sublinieri speciale pentru Nicolae Sava şi Constantin Tomşa) pe Horia Gârbea, Georgeta Drăghici (Radio), Ilie Dan, Lucian Strochi, Dumitru Augustin Doman, Gheorghe Ţigău, Mihai Botez, Ion Deaconu, Marian Nencescu, Liviu Zamfirescu, Dan Gâju, Dan Căldăraru. M-a preluat sub aripa-i ocrotitoare (şi puternică) Adrian Alui Gheorghe, pe care am înţeles că pot…Conta. Dar cum eu sunt măcinat de ezoterisme şi prejudecăţi, mă ţin uşor mai departe de Adi de pe lista lui Manolescu, deoarece are băiatul ăsta o vocaţie specială pentru prietenii dispăruţi şi, premonitoriu, în curs de dispariţie.  Mă consolez cu faptul că şi moartea îi dispreţuieşte pe mediocri, lăsându-i să atingă vârste patriarhale.

La ce lucrezi în acest an, ce surprize le mai pregăteşti cititorilor tăi?

– Surpriza mea (dar mărturisind-o va pierde acest statut) va fi nu postmodernă, ci, vai, postmortemă… Lucrez de vreo trei ani ani şi-mi mai trebuiesc pe atâţia pentru o istorie mai veselă (dar atât de gravă) a literaturii, „Obliteraţii”, scrisă, vorba lui Eugen Barbu (Nichita s-a simţit un om cult după ce a văzut Pieta lui Michelangelo la Vatican, eu, după ce am citit Istoria lui Călinescu şi Caietele Principelui) cu materialul clienţilor, perfidul antologator răzbunător din mine permiţându-mi doar câteva adnotări. Lovitură sau fiasco, ura evocaţilor îmi va asigura o posteritate agitată : fir-ar măiculiţa lui a dracului de neica-nimeni, ca forma cea mai blândă de apreciere (Iartă-mă, coano Leonora, ai avut dreptate când mi-ai spus: „Eu nu ştiu, dragul mamii, de ce ţi-o fi plăcând ţie să râzi de oameni. Pe mine, fă bine şi mă scoate din literatură”. Glagoria mamei îşi închipuie literatura ca pe un depozit engros, în care se poate  intra şi ieşi. Dar dacă aşa o fi?

A consemnat Nicolae SAVA