Sistemul de sănătate este un subiect sensibil în România. În prezent acesta este slăbit, învechit şi incapabil de a face faţă nevoilor curente ale pacienţilor. Recent, un raport european ce evaluează performanţele sistemelor de sănătate, elaborat de Health Consumer Powerhouse, a plasat România pe locul 32 din 34 de state evaluate. Nivelul scăzut de performanţă a sistemului naţional de sănătate derivă, în principal, din slaba finanţare a acestuia. Finanţarea a fost întotdeauna o problemă majoră în domeniul sănătăţii, fiindcă în perioada comunistă acest sector era considerat neproductiv şi prin urmare nu era prioritizat. Ţările occidentale alocă resurse semnificative pentru finanţarea sectorului de sănătate. Spre exemplu, cheltuielile lunare ale României pentru sănătate sunt de 27 euro/lună pentru fiecare cetăţean, în timp ce Guvernul Germaniei alocă aproximativ 230 de euro pentru fiecare cetăţean/lună. Nu ne miră deloc locul din coada clasamentului mai sus amintit. Repartizarea fondurilor este la rândul ei o problemă, deoarece creează discrepanţe majore între diferite regiuni ale ţării în ceea ce priveşte indicatorii sanitari: accesul la serviciile medicale de bază este limitat, iar numărul personalului medical este redus semnificativ. De pildă, în specialităţile pediatrice ne confruntăm cu un deficit de medici de 35% – un procent alarmant. În pofida faptului că resursa umană reprezintă cheia sistemului de sănătate, în România nu există o politică eficientă pentru motivarea şi reţinerea personalului în sistem. Din această cauză un număr considerabil de medici foarte bine pregătiţi şi medici rezidenţi părăsesc România. În statele dezvoltate salariul unui medic este de minimum trei ori mai mare decât salariul mediu pe economie, pe când un medic specialist din România obţine între 1,5 şi 2 salarii medii pe economie. Acestor probleme stringente trebuie să le adăugăm un alt subiect delicat care indică gradul de afectare a sistemului: problema malpraxisului medical. Nu este nevoie să va amintesc nenumăratele cazuri de pacienţi, inclusiv copii, afectaţi de această problemă. Nu în ultimul rând, infrastructura medicală este în cele mai multe spitale sub standardele europene, iar acest lucru va fi, oficializat, atunci când multe instituţii spitaliceşti nu vor obţine acreditarea CONAS, sau vor fi încadrate într-o clasă inferioară celei pe care o pretinde astăzi. Judeţul Neamţ nu se dezice de la cele amintite mai sus. Finanţarea insuficientă se poate observa de la o poştă în cazul Spitalului de Pneumoftiziologie Bisericani, spital care tratează bolnavi din peste opt judeţe, dar care se zbate să renoveze şi să aducă la un nivel decent condiţiile de spitalizare. De asemenea, cu aceleaşi probleme se confruntă toate unităţile spitaliceşti din judeţ, atâtea câte au mai rămas, după închiderea spitalului din Bicaz şi a celui din Roznov. Avem promisiuni, încercăm să găsim noi moduri de abordare a acestor subiecte, dar mereu ne izbim de aceleaşi răspunsuri: nu sunt bani! Este dureros să asistăm la suferinţa şi chiar decesul bunicilor, părinţilor şi copiilor noştri ca urmare a lipsei de medicamente, tratamente şi echipamente medicale corespunzătoare. Chiar dacă în ultimii ani am asistat la o infuzie şi un mai larg acces la fonduri destinate modernizării spitalelor, progresele înregistrate sunt insuficiente. Pacienţii care au nevoie de tratamente sau operaţii costisitoare au nevoie de un timp mai mare de aşteptare, iar riscul de a contracta anumite infecţii intraspitaliceşti a crescut considerabil. Reforma din sănătate, despre care se vorbeşte de aproape două decenii, este încetinită, pe de o parte, de insuficientă finanţare, iar pe de altă parte de stimularea insuficientă a specialiştilor din domeniu. Aceste două aspecte trebuie corectate cu celeritate printr-o politică publică concretă şi eficientă.
Cătălin DRĂGUŞANU,
Deputat de Neamţ
