pietricica turism

razesu 03

  •  interviu cu medicul Virgil Răzeşu, doctor în medicină

Domnule doctor, de Ziua Sănătăţii, am dori să aflăm câteva amintiri despre începuturile carierei dvs. de chirurg.

– Începuturile profesionale se confundă cu bucuria şi satisfacţia cu care am trăit viaţa de ţară, ca primul medic din istoria comunei. Orăşean get-beget, fără rude la ţară, toată adolescenţa am visat la imaginea aceea idilică a satului şi când am avut posibilitatea s-o trăiesc am făcut-o din plin. Acolo, ştergeam în fiecare dimineaţă „sticla” afumată a lămpii cu gaz, acolo m-am spălat direct la fântână, am fost aproape de animalele pe care le ştiam doar din poze, am format un cor de elevi şi apoi cu maturii satului, am cununat, am botezat, m-am legat de oameni, acolo am înregistrat primele succese profesionale şi primele eşecuri. Acolo am început viaţa de familie. Amintirile acelea sunt extraordinare. Din păcate, în 1959, după evenimentele din Ungaria, fratele meu a fost arestat din nou şi a primit un supliment de 18 de ani de închisoare (din care a făcut 6, până când s-au desfiinţat condamnările politice, în 1964). Am plecat în celălalt capăt de ţară, la Arad, unde am traversat perioada de aur pentru formarea chirurgicală. Am avut noroc de o echipă de mare competenţă profesională şi cu impact deo­se­bit asupra mea. Aş fi rămas acolo dar, pe de o parte, acolo era un alt standard de viaţă, pâinea era foarte bine împărţită şi ar fi  fost greu să pretinzi să te aşezi la masă cu cei care ţi-au pus bisturiul în mână. Pe de altă parte, sistemul de promovare al acelor vremuri nu-ţi oferea posibilitatea opţiunilor, iar faptul că am „prins” Spitalul din Piatra Neamţ, a fost o şansă rară şi irepetabilă, fiindcă majoritatea posturilor scoase la concurs aparţinea policlinicilor ceea ce, pentru un chirurg, înseamnă deprofesionalizarea.    

Cu ce teză v-aţi susţinut doctoratul şi dacă subiectul abordat a interesat şi pe alţi colegi?

– Teza mea avea ca titlul „Traumatismele hepatice”. Ea valorifica cele 223 de cazuri de leziuni ale ficatului produse în timpul construcţiei barajului de la Bicaz. Era cea mai mare cazuistică grupată din ţară, bineînţeles după Spitalul de Urgenţe din Bucureşti. Nu m-am apucat să experimentez pe porci sau câini leziunile traumatice ale ficatului, dar pentru momentul respectiv, teza însemna aducerea la zi a acestei patologii dominate de o mare gravitate şi mortalitate, aşa că a devenit un studiu de referinţă pentru acea etapă. 

“Scrisul a însemnat un refugiu, dincolo de viaţa cotidiană, dar nu mai puţin satisfacerea nevoii de comunicare”

Ce v-a determinat să puneţi mâna pe condei după ce aţi lăsat din mână bisturiul?

– Nu este un amănunt nesemnificativ: este vorba de 13 cărţi (3 romane, 5 de proză scurtă, 3 volume omagiale, o antologie şi o carte de atitudine, respectiv Dosarul meu de Securitate) şi de 6 traduceri. La care pot adăuga un volum destul de mare de articole, comentarii, cronici apărute în diverse publicaţi. Fără îndoială că scrisul a însemnat un prilej de defulare, de refugiu, dincolo de viaţa cotidiană dar nu mai puţin satisfacerea nevoii de comunicare, ca individ care a trăit din plin, pentru care viaţa nu a curs pe lângă el, indiferent sau pasiv. Pe de altă parte, mărturisesc că scrisul a însemnat un fapt extraordinar: nu am trăit senzaţia aceea a inutilităţii, a celui dat  la o parte din profesie, când m,ai putea face ceva, în plină putere, pe care cei mai mulţi dintre noi o trăiesc. Şi dacă m-am dedicat scrisului (puteţi să-mi treceţi asta la pasivul lipsei de modestie, nu mă supăr), am făcut-o profesionist. Tot ce am scris a izvorât din mine, din propria minte şi gândire, nu analizând ce a scris şi a făcut nu ştiu cine. Trebuie să spun că nu am mai călcat în secţia în care am fost prezent zilnic aproape jumătate de veac decât ca să văd pe cineva. Nu fiindcă aş fi întâmpinat o rezervă sau reacţie din partea colegilor, ci pur şi simplu pentru că aş fi abandonat noua profesie abordată. Ori, este bine ştiut că două profesii nu poţi acoperi, calitativ, în acelaşi timp. Privind îndărăt, spun cu toată sinceritatea că dacă ar fi să mă întorc la începuturi (întrebare caraghioasă în felul ei, aproape nelipsită din interviuri şi cu răspuns aproape identic), nu m-aş mai face medic, ci scriitor. Nu fiindcă profesia nu mi-a oferit satisfacţii deosebite, Doamne păzeşte, ci pentru că aş fi avut un câmp mult mai larg de cuprindere. Dar, sigur, este doar un fel a spune, fiindcă circumstanţele începuturilor nu se mai repetă.      

Ce pregătiţi, în plan editorial, pentru acest an?

– Agenda nu este chiar săracă. Sunt în curs de finalizare a unei cărţi “Mărturisiri”, care înglobează toate apariţiile din presă, în decursul a treizeci de ani. Titlul este dat de săptămânalul “Viaţa Medicală” unde am o rubrică permanentă cu acelaşi nume. Mai am în lucru o carte în tandem cu un prieten din Timişoara, în încercarea de a trece prin sita noastră viaţa pe care am trăit-o şi o trăim.  Cea mai importantă realizare de ultim moment este o carte care îmi pune mari probleme. În una dintre cărţile mele am afirmat că foarte rar am abordat elemente de politică, fiindcă politica (cel puţin aşa cum se desfăşoară la noi, dar nici alţii nu sunt mai breji) maculează orice trăire, orice sentimente nobile şi chiar viaţa oamenilor de fiecare zi. De data asta, m-am abătut de la principiul enunţat şi adevereşte raţiunile pentru care ocoleam politica. Sincer, nu sunt chiar satisfăcut de realizarea mea, nu ca factură şi conţinut, ci fiindcă aduce foarte mult cu toată bălăcăreala la care asistăm, fără voia noastră, în fiecare zi. Stau la îndoială dacă îi voi da, ori nu drumul spre tipografie. În finalul discuţiei noastre, trebuie să spun că aproape tot ce am trecut în revistă succint, am relatat pe larg în unele dintre cărţile mele şi aş fi foarte bucuros dacă cititorii Dvs. ar fi interesaţi să afle mai mult despre viaţa unui chirurg al zilelor noastre.

A consemnat Nicolae SAVA