0:00

Dascăli de elită ai şcolii nemţene / Constantin Papuc – 111 ani de la naştere, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Unul din cei mai eminenţi profesori de limba română, o figură luminoasă a  învăţământului nemţean interbelic, a fost, fără îndoială, Constantin V. Papuc din Vânătorii-Neamţ. Am avut fericirea să-i fiu elev, însă cu totul întâmplător, doar un an, în clasa a VII-a. La şcoala noastră de la Drehuţa, un sat din comună – şcoală care era de fapt o casă de om gospodar, pe nume Niţă, casă cu două odăi şi o sală pe mijloc, gazda, o bătrână singură, locuind într-o bucătărie anexă, unde am învăţat primii şase ani – se construia un corp nou de clădire şi noi, elevii de-a VII-a, fiind mai mărişori, am fost mutaţi mai departe de casă, făcând un an cursurile la şcoala din centrul comunei.

Constantin Papuc, deşi era spre sfârşitul carierei sale de profesor (avea peste patru decenii de apostolat) nu îşi pierduse acea bucurie de a povesti unor copii abia intraţi în adolescenţă despre frumuseţile limbii şi literaturii române. Evident, din primele ore ne-a simţit pe noi cei câţiva, vreo 3-4 din clasă, care aveam deja fişe încărcate cu titluri la biblioteca din sat, condusă şi pe atunci de neobositul Constantin Oancea. Profesorul Papuc era un bărbat înalt, cu o chelie pronunţată dar care îl făcea mai simpatic, poate prea slab pentru înălţimea sa, cu o lumină pe chip care încă mai strălucea, în ciuda anilor şi greutăţilor prin care trecuse, cu o voce puternică dar blândă, convingător în tot ce spunea. Când îl supăra ceva prefera să fie ironic, iar atunci când rareori ridica glasul la elevi – o făcea pentru câte unul mai obraznic – nu uita să ne convingă pe noi, cei “cuminţi”, că-i pare rău… Ne spunea mereu câte o glumă ca să ne ţină trează atenţia, iar atunci când avea ceva mai complicat de explicat apela la exemple simple, accesibile minţilor noastre de copii. Cred că de la el am auzit prima oară şi am înţeles cât de importanţi au fost pentru ţara noastră Iorga, Spiru Haret, Octavian Goga şi alţii. Ulterior avea să aflu (el nu ne-a spus-o niciodată) că făcuse multe sacrificii materiale pentru a merge la cursurile de vară ale lui Iorga de la Vălenii de Munte.

Tot el ne-a predat în acel an şi muzica, dar venea cu vioara şi la orele de limba română. Îşi scotea tacticos vioara din cutie, o mângâia şi ne fermeca cu câte o melodie, apoi ne povestea istoria acelui cântec. De la cei afoni la muzică – printre care mă număram – avea doar pretenţia să cunoaştem doar notele, iar pe cei buni îi recompensa cu înscrierea la corul şcolii. A fost primul profesor din viaţa mea la care am remarcat o neobişnuită apropiere faţă de elevi, fie că aceştia erau de nota 10, fie că nu ştiau o buche, unii abia reuşind să citească o frază de la un capăt la altul. El era, pentru toţi, un frate mai mare care ne ajuta să descifrăm complicatele reguli ale gramaticii dar şi vraja ascunsă între coperţile cărţilor.

S-a născut la 14 aprilie 1903 în satul Boroaia, Suceava, el fiind ultimul dintr-o familie numeroasă (12 copii). Lucrează de mic pe la diferiţi gospodari din sat mai avuţi pentru a se întreţine, iar apoi, sfătuit de pădurarul din sat la care lucra, dă examen la Şcoala Normală din Fălticeni, aici fiind printre cei fruntaşi în toţi anii de studiu. Termină şcoala în 1925 şi, în vacanţa de vară, îl primeşte pe Nicolae Iorga la Boroaia, unde era aşteptat de mulţi iorghişti. El făcuse cunştinţă cu savantul la Vălenii de Munte, unde fusese în anul III de la şcoala Normală.

Anul următor îl găseşte la şcoala Militară din Bacău, iar din 14 septembrie 1926 director la Şcoala din Boboieşti, Pipirig, dar peste doi ani (după un popas scurt la Şcoala de arte şi Meserii din Năsăud, unde a fost numit profesor şi secretar al şcolii) se stabileşte la Vânători-Neamţ, la şcoala “Chiriac Nicolau” din centrul comunei, unde va lucra până la pensie (cu excepţia a 7 ani, când s-a mutat la şcoala Pluton, Pipirig, pentru a fi lângă soţia sa, Casandra Ciubotaru, învăţătoare aici).

La Vânători-Neamţ înfiinţează un cor pe lângă Biserica Adormirea Maicii Domnului iar altul la Căminul Cultural. La vizita lui Mihail Sadoveanu în comună, unde scriitorul a poposit la Căminul cultural şi la Bibliotecă, profesorul Constantin Papuc rosteşte cuvântarea de întâmpinare a acestuia. Impresionat plăcut de cuvântul profesorului, scriitorul nu l-a întrerupt deloc, cum avea obiceiul pe la astfel de recepţii. Era 23 septembrie 1956. Profesorul a trecut la cele veşnice la Braşov, la 5 mai 1992.

Din fişa dedicată acestuia de profesorul Neculai Florian, autorul volumului “Monografia comunei Vânători-Neamţ”, lucrare în curs de apariţie, mai aflu că eminentul meu profesor a avut probleme în ultimii ani cât a stat la Vânători-Neamţ pentru a a refuzat să se înscrie în gospodăria colectivă. Ba a mai fost acuzat de mai marii vremii din comună, mai voalat sau chiar direct, de misticism şi legionarism; de misticism din cauza corului de la biserică, de legionarism pentru că instruise trupe de paramilitari în perioada legionară, acestea fiind alte motive de plecare a sa la Braşov. Era privit în ultima perioadă petrecută la Vânători-Neamţ ca fiind un fel de “duşman al poporului”. Scârbit de o aşa recunoştinţă din partea autorităţilor locului, după o viaţă dedicată muncii de apostolat în această comună, a preferat să-şi vândă căsuţa modestă pe care şi-o construise cu trudă la tinereţe şi să se retragă la Braşov. Acum, o stradă din comună poartă numele Constantin Papuc, iar, postum, poetul Daniel Corbu (alt fost elev al profesorului), a publicat prin editura lui, “Edit Princeps” din Iaşi,  cartea “Învăţător pe valea Ozanei”. Dar despre aceasta, cu alt prilej.

Nicolae SAVA

Articolul precedentLunea Mare: pomenirea lui Iosif şi a smochinului neroditor
Articolul următorOlteanul care vrea să urce Ceahlăul