Privesc într-un calendar imaginar şi descopăr, nu cu puţină mirare, că prietenul meu mai tânăr (sic!), Daniel Corbu, va împlini duminică, 7 aprilie, 60 de ani. Sexagenar Daniel?! Parcă mai ieri puneam la cale, împreună şi cu alţi poeţi nemţeni, “Colocviile de poezie”, acum istorie literară, citeam în balconul de pe Aleea Târgului, etaj III, poeme care nu puteau pătrunde în paginile revistelor literare “din cauză de”, parcă nu a trecut decât o săptămână de când editura Panteon” din Piatra Neamţ dădea faliment încet-încet spre disperarea creditorilor, parcă alaltăieri s-a întâmplat plecarea definitivă a lui Daniel spre capitala Moldovei, parcă… Am împărţit multe clipe cu Daniel, încât aş putea umple subiectul unui roman. Dar cum nu scriu romane, mă rezum să spun doar câteva vorbe despre poezia sa, deşi nici critic literar n-am fost niciodată…

Poet romantic al vremurilor postmoderne, poate ultimul, care trăieşte la Iaşi dar îşi plimbă ostentativ singurătatea pe toate scenele ţării (lumii, aş zice), Daniel Corbu îşi ascunde cu candoare biografia poetică de ochii celor care vor să-i subtilizeze roua aventurilor sale petrecute în biblioteci. Cel care recunoaşte cu nonşalanţă că “arta e o mică înşelătorie aplicată celulelor orgolioase” şi că el “petrece cu pahare şi îngeri. Atât.”, a creat în cărţile sale pline cu poeme memorabile o lume transparentă, de o nesfârşită blândeţe. Frumuseţea poeziilor lui vine vine din simplitatea discursului poetic şi complexitatea sensurilor degajate de acesta. Dibaci în a pune titluri dintre cele mai sugestive cărţilor pe care le publică, (Intrarea în scenă, Plimbarea prin flăcări, Cântece de amăgit întunericul, Apocalipsa de fiecare zi ş.a.), acest poet, care se trage din stirpea marilor trubaduri romantici ce locuiesc infernul nostru cotidian, şi-a creat o mitologie proprie atât de impresionantă încât aceasta îi umbreşte, uneori, chiar propria creaţie poetică. Cu un discurs manierizat atât cât se poate, poate chiar peste, sublimul poet, care îşi trăieşte “Viaţa de fiecare zi la Iaşi pe vremea lui Daniel Corbu”, vine de fiecare dată în faţa cititorilor săi cu un discurs original, gravitând în jurul unor mari teme lirice. Deloc parcimonios în texte în care gestica teatrală creează cadrul de spovedanie al elegiilor sale, Daniel Corbu are, de cele mai multe ori, o mai mare preocupare pentru compoziţie, pentru ritmul interior al versurilor şi valoarea plastică a imagisticii vehiculate, decât pentru gravitatea discursului liric. Dar acest fapt îl face mai carismatic în tot ceea ce scrie.

Poetul Daniel Corbu este în structura sa un sentimental incorigibil, un creator de mituri care, deşi încearcă, atunci când ironia şi sarcasmul  iau locul umilinţei şi deriziunii, să şi le demonteze singur, transformând cinismul în tandreţe şi ironia în hârjoană lexicală. El are darul să-şi sincronizeze de fiecare dată efuziunile lirice cu voluptăţile cărturăreşti, construindu-şi un blazon inconfundabil din marea lui melancolie. Iar atunci când se plictiseşte de măştile sale, schimbă registrul teatral în care îl cunoaştem şi se sacrifică în văzul tuturor, deturnând sensurile propriei mitologii spre marile teme religioase. Pentru că – vorba lui – “ce nu face omul pentru un dram de eternitate!”.

1 COMENTARIU

  1. Frumoase, potrivite aprecierile, poate, cele mai corecte şi, sigur, cele mai sincere cuvinte care s-au scris despre poezia lui Daniel Corbu. Mare lucru prietenia… Felicitări, Nicolae Sava. La mulţi ani, maestre Daniel Corbu!

Comments are closed.