Între literaţii şi universitarii ieşeni importanţi de azi, profesorul Constantin Dram, originar din Neamţ, ocupă un loc de seamă. Este profesor universitar, editor, critic literar, prozator. S-a născut la 20 octombrie 1958, în comuna Războieni, judeţul Neamţ, fiu al Rucsandei (născută Nacu) şi al lui Spiridon Dram, ţăran. Urmează clasele primare şi gimnaziul în comuna natală (1965-1973), studiile medii la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ (1973-1977) şi studiile universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia română-italiană (1978-1982). Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial nr. 1 din Paşcani (1982-1990), din decembrie 1990, devenind redactor la Editura Junimea din Iaşi, unde ocupă, succesiv, posturile de redactor-şef (1996) şi de director (1997-1999). Din octombrie 1998, este lector în cadrul Catedrei de literatură comparată şi estetică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. În mai 2002, susţine teza de doctorat “Poetica istorisirii de dragoste la Mihail Sadoveanu”. A debutat cu versuri, în revista „Cronica”, în 1981. Ca student, Dram a publicat în „Opinia studenţească” şi „Dialog”. A fost redactor-colaborator al revistei „Collegium” în anii 1987-1989; iniţiază, împreună cu un grup de tineri profesori, publicaţia social-culturală „Renaşterea”, la Paşcani, în 1990. Începând cu 1996, deţine rubrica „Critica prozei” la revista „Convorbiri literare”. În loc de un interviu (promis mai demult), l-am rugat să ne trimită câteva amintiri ale începuturilor sale în literatură, despre copilăria şi adolescenţa sa, şcolile prin care a trecut până a ajunge la catedra universitară din Capitala Moldovei.
Începuturi cu “Alice în ţara minunilor”
“M-am trezit cu ceva cărţi în casă, într-o încercare de bibliotecă rurală a părinţilor mei, Spiridon şi Ruxandra, ei înşişi neosteniţi cititori la ceasuri lungi de iarnă. Am citit cu ei inclusiv din cartea ruso-sovietică prelungită şi către copilăria mea, ca si din Sadoveanu, Marin Preda, Creangă. Prima carte mi-a fost dăruită de un bunic de poveste, moş Costache. Se chema acea carte «Alice în ţara minunilor» şi eram proaspăt şcolar. Apoi, a mai fost şi norocul, adică rude şi vecini mai mari, care treceau prin liceu şi facultate înaintea mea şi mă primeau să le cercetez începuturile de bibliotecă. Aşa am putut să dau de Dostoievski, spre exemplu, încă din clase gimnaziale. Desigur, l-am recitit mai târziu, tot mai des, cu altă lumină a întelegerii. Cât despre Muză… hm… scriam, mai bine zis adaptam, pluguşoare, texte pentru şcoală, pentru colegi alcătuiam tot felul de poezioare satirice. Îmi amintesc, totuşi, două chestii: că prin clasa a şasea am făurit o legendă despre Războieni, cu care am câştigat un fel de concurs la revista «Cutezătorii» şi am fost citat într-o dimineată la radio; cealaltă este că de prin clasa a opta şi până spre primul an de facultate, am avut un caiet gros, în care numărul de poezii creştea, exponenţial. Citeam tot mai mult, însă nu cred că versurile erau pe măsura acumulărilor fireşti de literatură, aşa că aveam oarece îndoieli, în ciuda faptului că cei de pe atunci căutam felurite formule cenacliere, extinse sau restrânse, spre a ne verifica şi a ne lăuda producţiile. În secret, am visat multă vreme, inclusiv şi în ultima vreme, la un volum de poezie. Dar proza, pentru care nu am avut, din păcate, timpul ce mi l-aş fi dorit să mă ocup, a avut câştig de cauză. În anii de dinainte de ‘89, inclusiv în facultate, scriam proză cu vădit caracter parabolic şi era firesc să debutez cu un volum de proză. Texte din ‘92 erau subintitulate «piese de roman» şi ar fi trebuit, fiecare în parte, să fie dezvoltate. Am fost multă vreme (şi încă mai sunt, într-o altă formulă) fascinat de Sadoveanu, pe care eu îl consider cel mai deplin mânuitor al limbii române din secolul trecut. De altfel, din satul meu natal şi până în satul copilăriei acestuia, Verşeni, nici nu era mare distanţă. Iar apa Moldovei a fost a doua, după Valea Albă, în care am intrat, spre a mă scălda şi a prinde peşte. Nu există, cel puţin pentru noi, cei trăiţi pe acolo, peşte mai iscusit şi mai bun la gust decât scobarul de Moldova. De îndrumat, mai cu seamă îmi amintesc de profesorul Mihai Mancaş de la liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ şi, în mod deosebit, de profesorul de la Litere, plecat pe alte stele, Ioan Constantinescu. El a şi avut un rol esenţial în publicarea unor autori studenţi în revista «Cronica» de pe atunci. Ar trebui să menţionez şi buni colegi şi prieteni ai mei de pe atunci, Mirel Cană şi Dan Petruşcă, cu care am petrecut ore şi zile nesfârşite în lungi şi contorsionate discuţii despre literatură, cu rol hotărâtor în limpezirea unor idei proprii. Pe vremea aceea era foarte curtată poetica şi stilistica, unde un maestru al nostru ne îndreptăţise să vorbim de cursuri de «irimistică»”.
Volume
Ca redactor şi editor, semnează prefeţe şi studii introductive la volume de Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Coşbuc, Vasile Alecsandri, prefaţează cărţi de poezie şi proză ale unor autori contemporani (mulţi dintre ei fiind din Neamţ), alcătuieşte antologia de proză “De la I. Creangă la V. Voiculescu” (2003), însoţind-o de studiul critic “Ceva despre povestiri”. Dram semnează şi două volume conţinând prelucrări: “Vieţile şi suferinţele sfinţilor” (1997), “Povestiri din istoria neamului românesc” (1997). A colaborat cu recenzii şi articole critice la „Cronica”, „Timpul”, „Ateneu”, „Contrapunct”, „Contrafort” şi „Luceafărul”. Debutează editorial cu volumul de proză scurtă “Fuga Marelui Regizor” (1992), carte gândită ca preambul al unor romane aflate în proiect la acea dată. Purtând titluri proprii, „piesele de roman” pot funcţiona ca texte independente. Romanul “Milionar la marginea Imperiului” (1998) se desparte de primele exerciţii narative în mai multe privinţe, fiind un roman politic, „în marginea ficţiunii”, având drept nucleu evenimentele din 1989, o copioasă parodie a tranziţiei româneşti şi totodată un roman discret autobiografic despre iubire, despre condiţia intelectualului. Volumul “Lumi narative” (1998), care adună articole şi recenzii apărute în „Convorbiri literare” oferă imaginea diversităţii vii a prozei contemporane. În “Mihail Sadoveanu. Modelul istorisirii de dragoste” (2002), criticul Constantin Dram îşi concentrează atenţia asupra unui singur aspect al creaţiei lui Sadoveanu, şi anume povestirea de dragoste. “Devenirea romanului. Începuturi” (2003) are ca finalitate schiţa unui traseu în evoluţia romanului, între marile teme care sunt erosul şi condiţia umană, în complementaritate cu moartea şi creaţia. Să-i urăm prietenului nostru conjudeţean, profesorului şi scriitorului Constantin Dram, “La Mulţi Ani!”.
Nicolae SAVA
