0:00

Trecerea zilelor în aşteptarea raportărilor finale de transferuri politice din rândul aleşilor locali scoate la iveală noi chipuri ale jucătorilor politici cu vizibilitate mai mică sau mai mare. Chipurile multiple sunt definitorii pentru majoritatea celor amestecaţi în politica nemţeană (şi naţională, desigur) de la un nivel în sus. Statutul de ales local e sinonim cu suficient de sus sau prea sus, după caz. Fără setul de chipuri nu au garanţia ascensiunii, a succesului politic. Excepţiile din rândul celor aflaţi în prima linie sunt cunoscute, nu cer recertificări. Sunt respectaţi fără a ţine cont de partid şi cu atât mai mult te-ai aştepta să-i „molipsească” pe alţii. Impresionantă însă e capacitatea celorlalţi de a-şi altera fără reţinere propria personalitate, propria conduită pentru a se păstra în joc, pentru a se băga în seamă. În loc să fie mulţumiţi, să-şi vadă cu decenţă de locul şi rangul lor, supralicitează. Se dau frumoşi, voinci şi deştepţi de parcă nu-i ştie lumea – pe fiecare în dreptul lui, nu de ieri, nu de anul trecut – câte parale face în politică, în viaţa publică. Pe plan local cel puţin, sub nasul nostru, culmile ridicolului se dispută între figurile pe care nu le băgau nici maidanezii în seamă înainte de a se lipi avantajos de un partid. Pe o margine a drumului, umflaţi în pene, aleşi locali insignifianţi, inutili sau aberanţi ajung să îşi licitează votul sau localitatea drept favor râvnit de toţi ca din partea unei dive. Peste drum, la recepţii, contrar unor aşteptări, încă nu avem semnale legate de impunerea unor criterii calitative înainte de înmânarea cheii de partid.

Situaţia creată comportă aspecte tragicomice. Când vezi un şef de partid cum îşi pândeşte aleşii ca pe sfinte odoare, te apucă râsul mai tare ca la vederea noilor juraţi de la MasterChef. Îţi trebuie resurse, nu glumă, să stai cu ochii pe aleşi ca pe butelie. Dacă pleacă la alt partid, care-i problema? Cadrul legal e clar, iar disciplina şi vigilenţa de partid sunt pe planul doi, trei ori mai jos. Faza-i că disciplina şi vigilenţa capătă şi ele un chip, unul al răfuielii. E o dovadă de nemernicie românească. E un comportament periculos de stăpân peste opţiunile unor oameni. Buni sau răi, fiecare cu chipul lui, ăştia sunt, pe ăştia i-au inventat tocmai cei de stau la pândă cu teancul de excluderi din partid în tolbă. Nu s-au gândit că trădarea va fi la liber într-o zi, sub formă de migraţie, dar după ce au intrat în politică era cazul să fie pregătiţi pentru ce-i mai rău. Chipurile răului fac parte din politica românească. Greşeala sau ghinionul celor cu inventarul politic subţiat e ca-n adaptarea vânătorească a unei cunoscute replici vulgare: contează la care capăt al puştii eşti. Dar şi lor le-a plăcut să se dea exagerat de frumoşi, voinici şi deştepţi când li potriveau combinaţiile. Ca şefi, au licitat relaxaţi, fără griji în numele supuşilor până-n ziua când alţii mari şi tari au schimbat regulile. Le-au stricat stricat socotelile personale în mai mare măsură decât pe-ale noastre. Aici e durerea.

Viorel COSMA

Articolul precedentSeama la parcări! Se face politică.
Articolul următorAcuzații de fals și uz de fals în PP-DD