l-nicolae-scurtu

Între oamenii de seamă pe care i-a dat judeţul Neamţ literaturii române, istoricul şi cercetătorul literar Nicolae Scurtu este, fără îndoială, unul dintre cei importanţi. Încă din anii când aducerea la lumină a unor documente literare (acte, manuscrise, scrisori etc) constituia o problemă dificilă, în special pentru cele legate de personalităţi intrate temporar la index, profesorul a adunat şi a pus în valoare numeroase documente literare care, în timp, au completat sau corectat numeroase biografii literare.

Născut la 4 februarie 1951, la Văratec – fiul Anei (născută Manolache) şi al lui Dumitru Scurtu, agricultori – urmează clasele primare în localitatea natală, apoi învaţă la Filioara şi la Târgu Neamţ. Frecventează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1978. Funcţionează ca profesor de limba şi literatura română la liceele bucureştene „I.L. Caragiale”, „Griviţa Roşie”, „Tudor Vianu” şi „Gh. Lazăr”. Între 1991 şi 2002 este inspector de limba şi literatura română în cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti. Îşi susţine doctoratul în 1999, cu teza Reviste literare conduse de Mihail Dragomirescu între 1895-1935.

 Debutează în 1973, la revista „Orizont”, colaborând apoi la toate revistele literare importante din România, în unele dintre acestea având, mai mulţi ani, rubrici permanente. Autor a numeroase studii şi articole de istorie literară care valorizează îndeobşte texte inedite, Nicolae Scurtu editează concomitent trei masive volume de documente şi manuscrise, fundamentale pentru înţelegerea personalităţii lui G. Călinescu (Scrisori şi documente, 1979), E. Lovinescu (Scrisori şi documente, 1981) şi Ion Barbu (Ion Barbu în corespondenţă, 1982).Textele, adunate cu aplicaţie din fonduri publice şi particulare, relevă legăturile celor trei cu lumea în care au trăit, fiind însoţite de note, comentarii şi prezentări de ansamblu.

O însemnătate cu totul aparte are publicarea jurnalului inedit al lui G. Călinescu, precum şi amplele incursiuni documentare în epoca de tinereţe a fiecărui autor avut în atenţie. Interesantă prin noutatea ei e Addenda la ediţia E. Lovinescu, în care sunt incluse prefeţele criticului, însemnările de album, textul autografelor, lista manuscriselor şi a cărţilor cu autograf din biblioteca mentorului de la „Sburătorul”.

Demnă de menţionat e şi valorificarea scrierilor unor autori mai puţin cunoscuţi, dar care au dat consistenţă peisajului literar interbelic, incluse într-o colecţie numită „Restituiri”, pe care o iniţiază şi o coordonează (Dumitru Cosma, Nicolae Peligrad, Elena Farago, Mia Frollo, Sandu Tudor, Ion Simionescu), toate însoţite de comentarii istorico-literare.

O atenţie deosebită a acordat-o Nicolae Scurtu editării unor mărturii aflate în bibliotecile române, provenind de la scriitori străini (Ramiro Ortiz, Robert de Flers, Henri Focillon, Louis Barral, Goran Bjorkman, Paul Morand, Eugene Montfort, Armand Godoy etc.), prin care sunt puse în evidenţă deschiderile culturii române către universalitate. Pasionat de documente şi manuscrise inedite, cercetătorul ilustrează în contemporaneitate o direcţie de activitate aproape stinsă. Să-i urăm La Mulţi Ani! (N.S.)

Articolul precedentDezastru pentru Unic
Articolul următorLa Muzeul de etnografie Piatra Neamţ – îndeletniciri pentru anotimpurile satului