Cătălin Stupcanu: „Un popor de arbori îşi trimite iarăşi frunzele în lumină”

Ieri, ziaristul Cătălin Stupcanu ar fi împlinit 76 de ani, însă timpul nu a mai avut răbdare cu el şi într-o nefericită zi de septembrie (26) a anului 2000, urcând pe Ceahlău, muntele atât de drag lui, nu a mai coborât…

Născut la 2 aprilie 1938 în comuna Filioara, viitorul profesor şi ziarist a absolvit primele patru clase la Şcoala “Sfântul Andrei” din Bucureşti, iar studiile gimnaziale şi liceale la Piatra Neamţ, la Şcoala elementară de băieţi nr. 1, respectiv Şcoala medie de băieţi nr. 1 (actualul “Petru Rareş”). În 1961 absolvă Facultatea de istorie din Iaşi şi îşi începe misiunea de profesor la Şcoala din Zbereşti-Costişa, ajuns aici prin repartiţie guvernamentală.

A fost  apoi, pe rând, ziarist (la “Flacăra” din Piatra Neamţ, “Steagul Roșu” – regiunea Bacău, “Ceahlăul” – judeţul Neamţ), director al Muzeului Județean de Istorie din Piatra Neamț (23 septembrie 1974-17 august 1978), ieşind la pensie, în 2000, de la ziarul “Ceahlăul”, unde, în ultimii zece ani de activitate, a lucrat în funcţia de secretar de redacţie, cei mai mulţi dintre ziariştii de azi cunoscându-l în această calitate.

Format la şcoala nemţeană de ziaristică de la “Ceahlăul” – împreună cu Eugen Tureschi, Viorel Tudose, Dumitru Buznea, Nichita Bistriceanu, Theodor Radu, Vasile Orăşanu, Ion Boghian, Radu Irimescu şi alţi plecaţi spre cele veşnice – a îndrumat, cu migală şi atenţie, pe cei mai nou veniţi în presă din anii de după 1989. În memoria sa, am ales un fragment dintr-un text prin care aduce un elogiu eroilor, dar şi anotimpului renaşterii, primăvara. (N. SAVA)

Primăvara creaţie înseamnă

“Oamenii şi-au săpat întotdeauna în piatră victoriile, începând cu uriaşele construcţii megalitice şi piramidele, enorme pe măsura disperării în faţa timpului, pe care după ziduri, unele demult sfărâmate, au durat istoria neîntreruptelor confruntări pe care mişcarea de val a popoarelor le-a iscat în timp. Oricât ar părea astăzi romantice spadele unor timpi revoluţi, monumentele păstrează – enorme ghiocuri ale memoriei speciei – ecoul sinistru al armelor dezlănţuite. Sub fiecare acropolă – o piramidă de oase. Iată în contrast, născută tocmai pentru a protesta violenţei şi urii, o sărbătoare paşnică. Poate mai mult ca altădată, în această primăvară, pasărea trimisă lumii de către un mare artist să poposească o mai lungă clipă asupra steagurilor ridicate în văzduh. Un popor de arbori îşi trimite iarăşi frunzele în lumină. Lepădând învelişurile iernii – nu numai calendaristice – oamenii se desfac ca din crisalidă, purificaţi întru primăvară. Sunt lucruri care scapă determinărilor riguros ştiinţifice. De când lumea e lume, primăvara înseamnă reînnoire şi înseamnă pace. Sărbătoarea muncii nu putea fi altădată. Dacă arta – pe care omenirea şi-a iscat-o asupră-şi cum o cupolă cu miliarde de reflexe – ar putea fi auzită, am avea imaginea a ceea ce numim creaţie. Primăvara creaţie înseamnă. Sărbătoarea muncii – clipa de pauză, în înţelesul rememorării drumului străbătut. Bat aripile florilor, năluceşte în zare umbra Muntelui – declaraţie fermă a pământului moldovenesc. Ne regăsim sub steaguri”.