Greva foamei
Mama s-a petrecut din astă lume la o vârstă la care, de obicei, astfel de situaţie se întâmplă mai rar. La patruzeci de ani… Rămăsesem orfan la şapte ani. Tata, descumpănit, abia reuşea să păstreze un tonus moral cât de cât ridicat care să ne menţină pe o poziţie de funcţionare ca familie normală. Eram cel mai mic şi multe nu prea ştiam. Devenisem, după cum spun sociologii, familie monoparentală…
După ceva vreme, tata a hotărât să-şi refacă viaţa şi a ales să plece ca învăţător în altă comună, departe de casa părintească. A găsit femeie după măsura lui, de aceeaşi profesie, s-a căsătorit, întemeind, aşadar, o nouă familie. Din ce-a fost rămâneau doar amintiri, dar şi copii…
De cum am ajuns în clasa a V-a, tata mă trimitea vara, în perioada vacanţei mari, în satul natal, unde îşi ducea traiul mama lui, bunica mea.
Rămăsese văduvă de tânără, iar munca i-a fost singura salvare. Tata o iubea nespus. Sudoarea palmelor ei l-a făcut om cu carte. Aşa că „exilarea” mea la ţară era şi un prilej de a-i alina singurătatea. Ajutam după puteri, la munca din gospodărie, la cea a câmpului, dar, în mod special, aveam în grijă hrana pentru vacă. Pentru asta, în fiecare zi, plecam cu vaca la câmp cale de vreo doi kilometri. La ora şase şi câteva minute ieşeam pe poartă, după ce mai întâi bunica, superstiţioasă, lua un pumn de ţărână din marginea şanţului, îl arunca peste animal şi spunea: „Cum nu se deoache cerul şi pământul, aşa să nu se deoache nici vaca mea”. Plecam apoi în pas obişnuit, atât cât să nu întârzii prea mult, dar nici să ajung prea devreme, căci roua, lacrima cerului, nu avea nimic poetic pentru mine. Buruienile pe care le smulgeam luau pe rădăcini şi bună parte de pământ, care, amestecat cu rouă, se transforma într-o pastă gălbuie, rece şi cleioasă ce se lipea pe mâini şi pe glezne. Aşadar, odată ajuns la câmp, priponeam vaca folosind un ţăruş de lemn pe care, în fiecare zi, îl ascundeam la plecare, în lanul de porumb. Acolo, intram şi-mi ocupam aproape tot timpul, căutând pâlcurile cu buruienile cele mai înalte şi mai grase. Smulse, le făceam grămadă, le scoteam la drum şi le puneam dinaintea vacii. Nu era chiar uşor, mai ales când era vorba de volbură, o plantă care nu creşte prea înaltă, dar se întinde pe sol şi prinde multe rădăcini. Vaca însă pe aceasta o mânca cu cea mai mare plăcere. Timp de trei-patru ore adunam şi iar adunam buruieni… Capu-n jos şi fundu-n sus era forma obişnuită a corpului meu… De singurătate nu mă temeam. Nu prea ştiam de pericole. Eram cu mine şi-mi era suficient. Din când în când mă adresam cu glas dulce prietenei mele patrupede, ca şi cum aş fi dorit să înţeleg dacă se bucură de calitatea hranei pe care i-o ofeream. Căci, oricât de neplăcută îmi era îndeletnicirea, cu biata vacă mă purtam cu blândeţe…
Foarte rar aveam timp de odihnă. Iar atunci când se întâmpla să fie, ascultam cântecul ciocârliei ori mă întindeam în iarba înaltă, lungit pe spate, cu faţa în sus şi cu mâinile sub cap. Urmăream, cu predilecţie mersul turmelor de nori. Într-o zi, aflat în aceeaşi ipostază, mi s-a părut că îl văd pe Dumnezeu. Un nor luase forma unui cap de bătrân, cu părul alb, cu barbă alungită şi ochi albaştri. Rămase nemişcat deasupra mea. Părea că mă priveşte. Şi chiar am crezut că totul este aievea! De îndată, am găsit de cuviinţă că este bine ca Dumnezeu să mă vadă că sunt harnic. Iute am plecat să strâng buruieni. Din când în când, îndreptam privirile spre cer. Era tot acolo şi parcă era mulţumit de ceea ce fac. Vaca se arăta şi mai satisfăcută de porţia suplimentară pe care i-o aduceam…
Spre amiază, am luat drumul către casă, pe acolo pe unde venisem de dimineaţă. Era un bun prilej de a profita de fierbinţeala colbului de pe drum, fin şi în cantitate mare, ca să-mi târâi picioarele, să las urme adânci, să ridic nori grei de praf de care, câteodată, chiar vaca se speria. Eram desculţ şi murdar de pe câmp. Ce mai conta ceva în plus…
Ajuns acasă, prima grijă a fost de a cerceta ce este de mâncare, nici de cum să mă spăl. Nu o dată, ci de mai multe ori…Duceam vaca în grajd, o legam la iesle, apoi căutam minunile din oale care de cele mai multe ori se limitau la o mămăligă pusă în prosop de cânepă, un ou fiert, ceva slănină şi lapte dulce. (va urma)
