Zilele acestea urmează să apară la Editura Crigarux din Piatra Neamţ cartea „Ion Creangă în viziunea contemporanilor. De la imagine la mit”, semnată de criticul şi istoricul literar Cristian Livescu. Sunt incluse episoade memorialistice şi mărturii sugestive în epocă despre marele humuleştean, unele pentru prima oară astfel înmănuncheate, venind să argumenteze studiul-pivot, care aplică teoria imaginii – foarte actuală în viaţa publică de astăzi – la unul din marii noştri clasici. Autorul ne-a încredinţat un fragment din această interesantă exegeză, pe care o publicăm în cele ce urmează.
„Dintre clasicii noştri, Ion Creangă a beneficiat în timpul vieţii de cele mai puţine comentarii. Titu Maiorescu a fost laconic şi prudent în a consacra o analiză critică specială poveştilor sau Amintirilor, ceea ce nu înseamnă că nu a urmărit cu atenţie fenomenul Creangă, în desfăşurarea sa; au scris cu destulă aplecare doar Mihai Eminescu, despre autorul de manuale, Ion Nădejde şi Eduard Gruber. Imediat după moartea scriitorului, a urmat un val de interes recuperator. Contemporanii şi-au dat seama de valoarea celui dispărut, pe care până atunci îl trataseră cu destulă pasivitate, şi au încercat să îndrepte neglijenţa intervenită, poate şi din cauza lui Creangă însuşi, a firii sale multiple, destul de greu clasabile. Aşa se explică şirul de evocări ce încearcă să reconstituie portretul acestuia, din perspective diverse, de la A. D. Xenopol şi Gr. I. Alexandrescu la Iacob Negruzzi şi George Panu. N. Iorga este primul exeget care îl aşează pe Creangă, încă din anul imediat următor morţii sale, în orizont european, într-o paradigmă a „humoriştilor”, dar şi într-una a „stiliştilor”. Încât se poate spune că imaginea lui Creangă s-a cristalizat în timp, de-a lungul a trei-patru decenii, şi a împletit mărturia asupra omului cu perspectiva asupra operei, cele două dimensiuni susţinându-se, în majoritatea cazurilor, una pe cealaltă. Spre sfârşitul deceniului trei al secolului XX, când Jean Boutière se interesa insistent din Franţa, în vederea elaborării lucrării sale despre Ion Creangă, corespondenţii din ţară îşi dau seama de puţinătatea datelor demne de a putea fi puse la dispoziţia cercetătorului, de inexistenţa unei ediţii critice a operei, demne de acest autor, şi de faptul că referinţele critice asupra sa erau inconsistente. De-abia după 1930 vor apare contribuţiile de substanţă ale lui G. Călinescu sau Vladimir Streinu şi ediţia cu adevărat serioasă, riguroasă, în a restitui autenticitatea stilistică a lui Creangă, datorată lui G. T. Kirileanu. Aşadar, identificăm trei etape importante în formarea şi consolidarea imaginii lui Ion Creangă, în epocă şi după aceea, dacă ţinem seama de datarea textelor de comentariu şi memorialistice care îl privesc: prima, de loc bogată, consumată în timpul vieţii scriitorului; o a doua, datorată celor care au scris la moartea sa (1889) şi în primii ani de după nefastul eveniment; în sfârşit, memorialistica de după 1920, una recuperatoare, dar pe alocuri anecdotică şi ficţională, încercând să facă faţă interesului crescând al publicului faţă de opera clasicizată a humuleşteanului. Această etajare a definirii personalităţii sale are câteva avantaje certe: face ordine în materialul evocativ; permite stabilirea imaginii, de la percepţia imediată, directă, de o concreteţe vie, netrucată, la ficţionalizarea, pe cale narativă sau chiar mitică, a acestei imagini; reţine mai exact elementele de continuitate şi de ruptură în stabilirea imaginii, până a se ajunge la o figurativitate stabilă pentru istoria literară. (…) Revenind la Creangă, pe seama căruia se poate experimenta cu succes teoria despre ontologia imaginii, vom spune că, fascinat la Iaşi de lumea teatrului, din cauza frecventării căruia a şi fost eliminat din rândul clerului ortodox, humuleşteanul a fost interesat să-şi promoveze o anumită imagine despre sine şi s-a slujit în acest scop de unele procedee teatralizante, de simulare şi deghizare, spre a-şi ascunde natura esenţială. În plus, avea mereu tendinţa să-şi minimalizeze felul de a fi, să se considere un neavenit la oraş sau în întruniri cu feţele intelectuale, să simuleze modestia, să se „prostească”, spus mai pe şleau, însă cu şiretenie, cu tâlc, la modul: „Un prost, un ghiorlan ca mine, să poată să scrie?”, cum îşi aminteşte Th. D. Speranţia; sau: „Aşa suntem noi, proştii, numai de pozne ne ţinem”, cum consemnează C. Meissner. De aici o anume dificultate în a-i fi comentată personalitatea, cu amânări şi distorsiuni până dincolo de moartea sa. A trebuit să vină un „revizor”, un iscoditor din afară, este vorba de profesorul francez Jean Boutière care să cerceteze cazul – ideea i-a fost inspirată de romanistul Mario Roques -, să şi-l aleagă pe Creangă drept subiect pentru teza de doctorat la Universitatea Sorbona din Paris (susţinută la 24 mai 1930) – şi să constate cât de puţine lucruri se ştiau la acel moment despre ingeniosul „povestitor popular moldav”, pe nedrept lăsat în seama vreunui Ţimiraş sau Emil Precup, analizat temeinic, dar fără suflu, doar de G. Ibrăileanu. Altfel, totul despre Creangă ar fi plutit într-o anecdotică sprinţară şi frivolă, precum broşura lui Th. D. Speranţia, „Amintiri despre Ion Creangă” (1927), unde povestitorul e văzut ca un înţelept doldora de vorbe de duh, arătându-şi scrierile la unul şi la altul, ca să-i mai „îndrepte” slova, unde era cazul, sau secţiunea destul de amplă a volumului „Figuri din Junimea”, 1936, de C. Săteanu (pseudonimul publicistului Carol Schonfeld), dedicată lui Ion Creangă, o colecţie pe bază de colportări de întâmplări şi picanterii auzite de la alţii, cu un personaj spiritual şi glumeţ. Sunt lucrări care anunţă intrarea lui Creangă în sfera unui model simbolic, inventar de istorii şi abordări stereotipe ce deschid spre imaginar resursele discursului, propulsându-l spre mit.
Cristian LIVESCU
